Omul care a plecat din România din dezamăgire a trebuit să-și ia rămas-bun și de la viața pe care crezuse că o va avea aici. Cu mult înainte să închidă ușa casei, în el se petrecuse desprinderea de țară. Lent, fiecare încercare fără răspuns și fiecare an de așteptare au mutat puțin mai departe viitorul, până când a înțeles că, pentru a ajunge la el, va trebui să îl făurească pe alte meleaguri.
La el mă gândesc când vorbim despre diaspora, fiindcă în povestea succesului de mai târziu arareori se vede locul rămas gol în urma lui. Vedem afacerea pe care a construit-o în altă țară și siguranța cu care vorbește astăzi despre meseria sa, dar ne este mai greu să cuprindem anii în care a trebuit să-și traducă priceperea într-o limbă străină și să aștepte ca ceilalți să vadă în el ceea ce știa deja că poate deveni. Reușita a venit, poate, cu prețul unei îndelungi înstrăinări de propriul firesc, până când lumea nouă a început să-l recunoască, iar el a învățat să-i spună „acasă”.
În tot acest timp, România a rămas undeva înăuntru, iubită într-un fel pe care regretul o făcea uneori greu de mărturisit. Poți să duci dorul unui loc și să știi, cu aceeași limpezime, de ce nu te-ai putut împlini acolo. Poți să te întorci cu bucurie la ai tăi și să simți, la primul contact cu o instituție, cum se redeschide vechea rană a neputinței. Poate că tocmai această conviețuire dintre dragoste și reproș face atât de grea întrebarea dacă ai mai putea construi ceva în țara din care ai plecat.
Cred că trebuie să începem prin a recunoaște cât de mult le cerem oamenilor atunci când le vorbim despre o asemenea posibilitate. Cine a muncit ani întregi ca să-și găsească locul într-o altă societate știe cât costă un început și cât de lungă poate fi distanța dintre încurajările celorlalți și ziua în care poți, în sfârșit, să respiri. Iar dacă începutul ar urma să fie în România, peste riscul firesc al unei afaceri se poate așeza și memoria unei dezamăgiri pe care nici timpul, nici reușita de departe nu au șters-o.
Statul român a dezamăgit și încă dezamăgește, iar lucrul acesta trebuie să poată fi spus și din interiorul unei instituții publice, cu răspunderea pe care o presupune locul din care vorbești. Când un cetățean ajunge să-și consume energia încercând să afle ce i se cere, când nu se poate sprijini pe răspunsul primit și când timpul lui pare să nu aibă valoare pentru nimeni, se pierde treptat ceva din legătura care ar trebui să-l țină aproape de țara lui. Unele, sau poate chiar multe dintre plecări au început și din această uzură, iar o invitație de a investi acasă va întâlni, inevitabil, și întrebarea dacă lucrurile care au durut atunci s-au schimbat suficient.
Privesc întrebarea aceasta și prin alegerea mea de a veni din mediul privat într-o bancă a statului, într-un moment în care instituția însăși avea aproape totul de construit. Nu aș pune experiența mea alături de greutatea unei emigrări, dar cunosc neliniștea de a părăsi un mediu pe care îl înțelegi pentru a-ți pune experiența într-o construcție al cărei rezultat nu îți este garantat. Am venit cu speranța că pot contribui la schimbare dinăuntru și cu îndoielile unui om care știe că buna intenție va trebui să treacă proba lucrurilor de fiecare zi.
Sunt zile în care această alegere se simte mai greu, când descoperi câtă răbdare cere o schimbare pe care o credeai posibilă mai repede și cât de ușor ar fi să lași sistemul să devină explicația pentru tot ce nu ai reușit. În asemenea zile mă întorc la motivul pentru care am venit: dorința de a construi o instituție în care experiența acumulată în privat să se îmbine cu serviciul public, iar omul aflat în fața noastră să simtă, în felul în care este tratat, că statul poate învăța să lucreze mai bine. Sună mai ușor așternut în cuvinte decât trait în nervi întinși, explicații și argumentări care ar trebui să curgă firesc, nu să devină lupte, și, câteodată, chiar în furie de moment. Dar fiecare zi e o victorie.
De aici vine și speranța mea în România, una care a trecut prin destule întrebări încât să aibă nevoie de fapte pentru a rămâne vie. În ultimii douăzeci de ani, țara a crescut, iar în economia ei există astăzi o capacitate de a construi pe care nu o avea atunci când mulți dintre ai noștri au plecat. Schimbarea s-a așezat inegal și adesea prea târziu pentru cei care aveau nevoie de ea la un anumit moment al vieții lor, însă ea există, prin munca oamenilor care au rămas și prin legăturile pe care cei plecați au continuat să le păstreze.
Cred că România va continua să crească, dar felul în care se va vedea această creștere în viața oamenilor depinde și de capacitatea instituțiilor de a ajunge la înălțimea inițiativei lor. Aici avem încă mult de recuperat, fiindcă o economie poate avansa mai repede decât încrederea cetățenilor în stat, iar între cele două rămâne un spațiu în care investiții bune se amână și oameni capabili ezită să mai încerce.
Întâlnirile „Diaspora Investește Acasă” de la Bruxelles, Madrid și Roma ne-au adus mai aproape de cei care cântăresc astăzi o asemenea decizie. Am dus cu noi o hartă a țării și cartoline pe care participanții au fost invitați să scrie ce experiență au și ce afacere ar dezvolta, apoi să le așeze în locul în care și-ar imagina investiția. Privind fotografiile, m-a emoționat gândul că omul care întinde mâna spre un județ aduce în acel gest tot ceea ce a învățat departe de el, împreună cu disponibilitatea de a-i încredința din nou o parte din viitor.
În acești ani, și omul plecat s-a schimbat, iar experiența lui poate avea pentru România o valoare care depășește cu mult economiile pe care ar fi dispus să le investească. Poate aduce într-o afacere un fel de a organiza munca deprins într-o altă economie și poate deschide unei comunități accesul la oportunități pe care singură le-ar fi găsit mai greu. Pentru mine, aici se întâlnesc interesul economic al țării și legătura ei afectivă cu diaspora, într-o relație care poate crește respectând viața pe care fiecare și-a construit-o deja în altă parte.
„Diaspora Investește Acasă”, inițiat de Ministerul Finanțelor, este un prim pas concret prin care încercăm să facem această apropiere posibilă. Programul are un buget de 100 de milioane de euro pentru perioada 2026–2029 și urmărește sprijinirea a aproximativ 1.000 de antreprenori, prevăzând, pentru cei eligibili, credite de investiții între 5.000 și 500.000 de euro, alături de garanții BID și granturi de până la 60% din valoarea creditului, în limita a 200.000 de euro. Băncile partenere vor evalua și finanța proiectele, iar Banca de Investitii si Dezvoltare implementează componenta de grant în numele și în contul Ministerului Finanțelor, sprijinul nerambursabil urmând să contribuie la diminuarea soldului creditului după realizarea investiției și îndeplinirea condițiilor programului.
Investiția poate fi dezvoltată aici fără obligația de a renunța la viața construită în străinătate, lăsând fiecăruia libertatea de a vedea cât de departe poate duce această nouă legătură cu România. Știu că un mecanism financiar nu poate vindeca singur o dezamăgire veche, însă poate deschide o experiență nouă, iar felul în care ne vom face munca va hotărî ce rămâne în urma ei. BID vrea să facă parte din schimbare și îmi doresc să ne asumăm promisiunea aceasta începând cu propria instituție, astfel încât rigoarea cu care administrăm resursele publice să se întâlnească, în fiecare proiect, cu respectul pentru riscul și timpul antreprenorului.
O decizie de politică publică își găsește adevărata măsură pe parcursul anilor în care un om încearcă să construiască pe baza ei, iar noi trebuie să putem susține acest parcurs și după ce momentul anunțului a trecut. Încrederea se va aduna din experiențele în care angajamentul nostru este respectat, mai ales atunci când apar dificultăți, fiindcă acolo află omul dacă se poate sprijini cu adevărat pe instituția din fața lui.
Urmează Edinburgh, Londra, Berlin și Paris, unde vom întâlni alte feluri de a trăi apropierea și depărtarea de România. Sper să putem asculta până la capăt inclusiv reproșurile, fără graba de a le acoperi cu ceea ce credem noi că este răspunsul potrivit, pentru că omul care încă ne vorbește despre decepția lui ne mai lasă, prin însăși această conversație, posibilitatea de a îndrepta ceva.
Malina Gont zicea că peste câțiva ani, am putea reveni la cartoline și am putea găsi în spatele lor afaceri care lucrează, iar în oamenii care le-au scris sentimentul că a meritat să mai încerce. Până atunci, avem de făcut partea de drum care ne revine, cu speranța că România poate deveni, prin ceea ce construim în ea, o țară în care încrederea să aibă din nou unde să se așeze.
Pentru omul care a plecat cu regret, un început aici poate însemna și împăcarea cu viața pe care nu a putut să o aibă atunci. Îmi doresc să fim demni de această încercare și să putem pune, lângă curajul lui de a mai spera, o instituție care își ține cuvântul.
Articol de opinie semnat de Raluca Nicolescu, Director General Banca de Investiții și Dezvoltare.
