Am tot auzit că problemele românilor sunt pricinuite de faptul că băncile au creditat, că au împrumutat populația fără discernământ. ”Ați dat credite într-un hazard, într-un dezmăț total, așa că acum asumați-vă”, spune, în aplauzele audienței de la întrunirea Comisiilor Economică și Juridică din Senat, inițiatorul legii privind darea în plată, Daniel Cătălin Zamfir. ”Păi ce faceți acum, ne executați?!?”, îngăimă Bogdan Preda, respectabilul jurnalist, astăzi purtător de cuvânt al Consiliului Patronatelor Bancare din România. ”Da, ca să vedeți și voi cum e!!!”, urlă participanții de la această ședință.
Audiența este formată din români simpli, care au luat împrumuturi de la bănci, dar nu-și mai pot plăti ratele. Sunt oameni crispați, împovărați și îndurerați. Orbiți de ură, neajunsuri și epuizare. Aplauzele, uralele și strigătele lor îmi amintesc de secvențele din filmele care prezintă execuții cu ghilotina sau arderi pe rug. Oamenii se adună în piața publică pentru a ovaționa sângele, tortura și chinul celor ce au fost condamnați la moarte.
Imaginați-vă o situație în care un supermarket oferă, într-o zi, la un preț promoțional, cu o reducere de 90%, carne de porc. Cu siguranță, clienții vor cumpăra cantități enorme. Unii, când vor ajunge acasă, vor mânca fără discernământ și, previzibil, li se va face rău. Atunci ei și Parlamentul încropesc rapid o lege prin care toate supermarketurile din România sunt obligate să plătească daune tuturor celor care au cumpărat carne de porc vreodată. De ce? Pentru că le-au dat posibilitatea să cumpere carne de porc, chiar mai multă decât aveau nevoie. Pentru asta sunt vinovate și trebuie să plătească! Carnea de porc ar fi trebuit vândută cu rația pentru că oamenii nu pot evalua necesarul optim și excesul poate dăuna sănătății.
Motivația susținută de cei care susțin actuala formă a legii privind darea în plată este absolut penibilă. Nu stă în picioare această explicație profund deplasată. Când Banca Națională a României încerca, prin declarații publice și reglementări, să stopeze elanul creditării, societatea a vociferat. ”Mugur Isărescu vrea să ne îngrădească dreptul la un trai mai bun, vrea să ne omoare din fașă visul de a ne cumpăra o casă”, spuneau unii.
Așa băncile au dat credite tuturor celor care au vrut, chiar dacă unii nu meritau, pentru că nu prea se calificau pentru sumele solicitate. Și astfel, visul multor români s-a împlinit. S-au găsit subterfugii și din partea bancherilor și din partea clienților. Dacă există o vină în situația de față, aceasta nu poate fi pusă numai în cârca băncilor. Clienții au luat banii pentru că i-au vrut.
Așa am avut creditele în monede exotice (vezi cazul francilor elvețieni!), împrumut pentru avans luat de la o altă bancă în paralel cu creditul ipotecar (fără să știe una de alta!), salarii mărite pe cartea de muncă pentru trei-șase luni pentru a fi eligibili, perioadă de grație pentru primele luni de rambursare a creditului (așa se plăteau doar dobânzile și comisioanele, rata era mai mică și oferea clientului posibilitatea de a se încadra pentru accesarea creditului dorit!), etc. Oricum și aproape în orice condiții pentru casa mult visată. Când întrebai o asemenea persoană ce va face mai târziu, îți spunea ”Lasă că mă descurc eu. Casa s-o iau și după aia văd eu!”.
Au devenit proprietari! Și ăsta era cel mai important lucru. Între timp, cursul valutar și mișmașurile unor bănci (demonstrate în instanță!), au crescut vertiginos ratele la credite. Piața imobiliară s-a prăbușit, iar casele cumpărate cu 150.000 de euro valorează astăzi cel mult 60.000 – 70.000 de euro. Acum, unii clienți plătesc rate mai mari pentru un bun imobiliar cu mult mai puțin valoros. Cei mai mulți dintre aceștia nu-și mai permit să achite ratele. Au devenit cazuri sociale, pentru că băncile le execută silit casele și îi mențin apoi captivi pentru a-și achita diferențele rămase de plată pentru stingerea datoriilor.
Tocmai de aceea a apărut cea de-a doua explicație susținută de inițiatorii legii privind darea în plată. Aceasta constă în faptul că bancherii sunt aroganți, cu sânge rece și nu știu cum să trateze cazurile sociale. Că acei clienți sufocați de datorii au nevoie de o formulă legislativă care să-i pună în situația de a negocia de la egal la egal cu băncile sau de a scăpa de datoria către bancă dacă predau voluntar casa.
În ultimele zile, mai mulți șefi de bănci s-au referit la acest subiect, susținând faptul că toate cazurile sociale beneficiază de înțelegere și soluții. Bancherii spun că băncile se ocupă de cazurile sociale, ajutându-și clienții care întâmpină probleme la plata ratelor, prin restructurări ale creditelor și chiar prin ștergerea unor datorii. Cred că este adevărat, însă mai cred că această deschidere pentru rezolvarea problemelor nu este o practică unitară la nivelul întregului sistem bancar. Sunt instituții de credit unde se găsesc soluții, dar sunt și bănci la care un mod rezonabil de a soluționa o asemenea dificultate este imposibil. Tocmai de aceea, la discuțiile din Parlament au existat clienți nemulțumiți.
Totuși, aroganța sau lipsa empatiei nu sunt motive suficiente pentru a îngropa industria bancară. Nu dai foc pădurii pentru a distruge buruienile. ”Să nu stricăm lucrurile bune!”, spunea la un moment dat Eugen Nazare Țapu, președintele Comisiei Economice, referindu-se la excluderea programului Prima Casă din legea privind darea în plată. Senatorul nu a fost auzit de colegii săi, care au votat pe dos. Dar cu Prima Casă ce-ați avut?
Am spus în titlul că ”Forma actuală a legii privind darea în plată este un atentat la democrație, care metastazează societatea și economia!”, pentru că este mai mult decât evident că nu mai vedem pădurea din cauza copacilor. Pur și simplu, acordăm o importanță exagerată unor detalii în detrimentul ansamblului. În cazul dării în plată vorbim despre rezolvarea situației deplorabile a unei minorități, respectiv cea alcătuită dintr-un număr nedefinit (să presupunem câteva mii!) de români, prin punerea în pericol a situației cât de cât echilibrată a majorității.
Nu spun că statul nu trebuie să se implice în susținerea/salvarea acestei minorități sau că băncile nu ar trebui să facă mai multe eforturi pentru acești oameni, însă cred că măsurile pot fi luate fără a pune în genunchi întreaga societate. Așa cum programul Prima Casă, o formă inteligentă de ajutor de stat, a putut fi implementat, cred că poate fi identificată o soluționare a problemelor cu care se confruntă acești clienți bancari, prin implicarea activă și lucidă, în tandem, a statului și a băncilor.
Este clar ca lumina zilei că legiferarea dării în plată în forma actuală promovată în Parlament va pune în mișcare un mecanism de autodistrugere a economiei, ca într-un joc de domino. Creditele ipotecare vor fi aproape imposibil de obținut, piața imobiliară se va restrânge, domeniul construcțiilor va intra în impas și exemplele pot continua.
”HAI SUS!” este strigătul de luptă al clienților nemulțumiți de relația cu băncile, care s-au dedicat demascării clauzelor abuzive din contractele de credit. Strânși în jurul acestei cauze, acești clienți sunt partizanii unor procese colective intentate băncilor, unele dintre ele marcând victorii răsunătoare în instanță. ”HAI SUS!” a fost mărturia vie a faptului că unele bănci au greșit și că, în asemenea situații, se poate face dreptate, în ciuda imaginii indestructibile a instituțiilor de credit. ”HAI SUS!” poate deveni însă, prin exacerbarea problemelor așa cum se întâmplă în cazul legii privind darea în plată, o invitație la autodistrugere.
