Atunci, în toiul crizei, băncile asigurau stabilitatea sistemului, acum aceste bănci fac obiectul acuzării din partea unei largi părţi a publicului şi a spectrului politic.
Piața financiară dominată de capitalul străin
De ce au ajuns băncile cu capital străin să domine sectorul bancar românesc? Pentru a răspunde la această întrebare, va trebui să ne întoarcem în timp, în anii ’90 ai secolului trecut. Două bănci de importanță sistemică – Banca Agricolă şi Bancorex – au fost salvate cu bani publici, de la buget, adică de la toți contribuabilii. Opțiunea lăsării lor să falimenteze nu era viabilă în condițiile în care milioane de cetățeni şi sute de mii de firme îşi derulau operațiunile financiare prin intermediul acestor două bănci. Nota de plată a fost semnificativă – circa 8% din Produsul Intern Brut de atunci – şi asta fără a socoti dobânzile la obligațiunile de stat emise în acest scop. Alte zece bănci (opt cu capital majoritar privat românesc – Albina, Bankcoop, Credit Bank, Banca Internațională a Religiilor, Columna, Dacia Felix, Banca Română de Scont, Banca de Investiții şi Dezvoltare – şi două cu capital majoritar străin – Nova Bank şi Banca Turco-Română) au fost lăsate să falimenteze, nefiind bănci de importanță sistemică. Chiar şi în cazul lor, a existat o notă de plată, suportată însă de întregul sistem bancar, prin intermediul despăgubirilor acordate deponenților prin Fondul de Garantare a Depozitelor.
Dat fiind că, în cele mai multe cazuri, aceste experiențe nefaste (bail-out-uri ale unor bănci de stat şi falimente a opt bănci private cu capital autohton) au fost generate de un management inadecvat sau pur şi simplu de fraudă din partea acționarilor sau a administratorilor de bănci, s-a recurs la soluția privatizării sistemului bancar cu acționari străini, în speranța că aceștia nu vor permite repetarea unor asemenea experiențe, iar în cazul puţin probabil că o vor face, vor suporta şi costurile.
Privind retrospectiv, decizia a fost justificată, deoarece în criza declanșată în anul 2008 statul nu a mai cheltuit nici măcar un leu pentru salvarea vreunei bănci cu capital străin sau autohton.
În esență, în condițiile actuale, chiar şi lăsarea unei bănci să falimenteze ar fi mult mai oneroasă decât în anii ’90: dacă atunci garanțiile acopereau doar persoanele fizice în limita a 5.000 de dolari pe persoană şi bancă, acum acestea acoperă atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice, dar în limita a 100.000 de euro pe persoană şi bancă(!). Şi chiar dacă, inițial, costurile acestea sunt suportate de bănci, prin intermediul Fondului de Garantare, ulterior este aproape inevitabil ca respectivele costuri să fie trecute asupra consumatorilor, prin intermediul dobânzilor şi comisioanelor.
Cât de profitabile sunt, de fapt, băncile din România?
Orice investitor care ar vrea să-şi plaseze capitalul în acțiunile unei bănci compară costul capitalului respectiv (cât îl costă să îl obțină) cu randamentul capitalului (Return on Equity sau ROE), adică câștigul anual generat de respectivul capital. Importantă este durata de recuperare a capitalului investit, adică acoperirea prin profituri anuale a investiției inițiale. Este un fapt de netăgăduit că destule bănci cu capital străin care au venitîn România relativ târziu, în perioada 2007-2011, au fost afectate de criză şi nu au putut genera profit sau acesta a fost atât de mic, încât nu a acoperit investiția inițială. Aşa se explică numeroasele ieşiri de pe piaţa locală ale unor bănci străine, care au apreciat că nu au condiții prielnice pentru a-şi recupera investiția într-o perioadă rezonabilă. Chiar şi băncile care au venit relativ devreme şi au generat suficient profit pentru a-şi recupera investiția inițială se află sub presiunea acționarilor: în noile condiții internaționale de suprareglementare bancară, costurile au crescut atât de mult, încât pur şi simplu e mai rentabil să investești în alte domenii, cu profitabilitate mai mare. Aşa se explică efortul băncilor de a raporta profituri cât mai semnificative.
Dacă privim retrospectiv, profiturile totale cumulate ale sistemului bancar din perioada 2006-2008, de circa 9 miliarde lei, au fost anihilate de pierderile cumulate din perioada 2009-2014, de circa 8,5 miliarde lei. De abia în anii 2015-2016 a redevenit sistemul bancar profitabil, cumulând profituri de aproximativ 8,7 miliarde lei (plus încă 2,6 miliarde lei în prima jumătate a anului 2017). Chiar şi aşa, circa 40 de bănci au generat în România, în ultimii 11 ani, un profit cumulat de doar circa 2 miliarde euro. Pentru cetățeanul de rând poate părea o cifră mare, pentru investitorii străini este însă o cifră neglijabilă.
Acordurile de la Viena
Cele două acorduri nu s-au referit strict la România, ci au acoperit aproape toate sectoarele bancare din statele central şi est-europene, de o manieră unitară.
Acordul Viena 1, semnat în 2009, a avut, în principiu, trei obiective, toate legate de depășirea urmărilor crizei-financiare internaționale: menținerea expunerilor față de țara gazdă, includerea băncii locale în schemele mari de ajutor financiar primit de banca-mamă și recapitalizarea băncilor.
Menținerea totalului expunerilor pe active a băncilor-mamă în ţările-gazdă, adică păstrarea sumelor totale, a ajutat statul în situații de criză deoarece banii au fost redirecționați către titluri de stat. Al doilea punct al acordului se asigura că de pachetele naționale de sprijin oferite în ţările lor băncilor-mamă beneficiază şi filialele din Europa emergentă. România a beneficiat fără problemă de recapitalizarea băncilor-fiică de către băncile-mamă, ori de câte ori autoritățile bancare au solicitat măsura.
Acordul Viena 2, semnat în 2012, a avut de urmărit, în primul rând, o dezintermediere ordonată, adică reducerea expunerii totale pe active, având în vedere, pe de o parte, necesitatea stringentă de fonduri a băncilor-mamă, iar pe de altă parte, perspectivele limitate de creditare în statele estice afectate de criză.
În plus, a asigurat crearea unor proiecte punctuale de armonizare între state, în domenii precum creditele neperformante (NPL), practici de supraveghere şi rezoluție bancară, scheme de garantare a creditelor etc.
Pentru ca băncile să scape mai repede de NPL era nevoie, atât în România, cât şi în celelalte state central şi est-europene, de un tratament fiscal favorabil al acestora, care să permită compensarea cheltuielilor cu creanțele înstrăinate prin profiturile obţinute în anii următori. De asemenea, era necesară admiterea vânzării NPL la prețuri oricât de mici, către organizații specializate în recuperarea creanțelor.
Aceste cerințe – acuzate în prezent de Guvernul României – s-au aplicat în mod similar în toate statele din zonă şi au fost acceptate de Parlamentul României. Ca rezultat, rata creditelor neperformante a scăzut de la 22% din totalul creditelor la 8%. Per a contrario, să ne imaginăm că statul român nu ar fi acordat aceste tratamente favorabile: băncile din România s-ar fi singularizat ca având cele mai mari NPL din regiune, agențiile de rating ar fi retrogradat România, iar statul român s-ar fi împrumutat mult mai greu şi mult mai scump. În esență, ajutând băncile să scape de creditele neperformante, statul s-a ajutat indirect pe sine.
Desigur, constatările de mai înainte relativizează ideea potrivit căreia statul român n-ar fi ajutat băncile în perioada crizei, dar este sigur că nu a făcut-o decât indirect şi cu efecte pozitive pentru sine însuși.
Este suprataxarea băncilor o idee bună?
Suprataxarea băncilor este o idee proastă, deoarece nu îşi atinge scopul declarat, pedepsirea băncilor, ci îi pedepsește pe clienții lor (deponenți şi debitori), căci băncile pot foarte uşor să treacă respectivele costuri asupra acestora.
Fie că vorbim de o taxă pe tranzacții financiare (ca în Austria) sau de o taxă pe activele financiare (ca în Polonia), efectul este același: cei care suferă în ultimă instanță sunt clienții băncilor.
Cel puțin, în Europa de Vest, respectivele taxe (în cele 11 state care le-au introdus) au avut o dublă motivație: faptul că băncile au fost ajutate masiv, în mod direct, de către state, în perioada post-criză şi – acolo unde s-a aplicat taxa pe tranzacții financiare – descurajarea utilizării activelor toxice, precum instrumentele derivate.
Este adevărat că în Polonia nu a acționat niciuna dintre aceste două motivații, ci – probabil – nemulțumirea legată de extinderea creditelor în franci elvețieni (CHF). Numai că, în cazul Poloniei, numărul debitorilor afectați de creditele în CHF era mult mai mare decât în România: circa 500.000 faţă de circa 70.000.
În esență, băncile cu capital străin sunt un actor important în economia României. Tratamentul lor a fost, până în prezent, similar cu cel aplicat în statele din regiune. Ar fi păcat ca o relație în care ambele părți câștigă să se transforme într-o relație în care ambele părți pierd”, conchide economistul sef al BNR pe blogul Opiniibnr.ro
