Adrian Vasilescu, consilierul Guvernatorului Mugur Isărescu, a scris o opinie, încă din 2016, în care a explicat de ce BNR nu a intervenit în dezbaterea despre cesionarea creditelor şi de ce se pot vinde creditele declarate neperformante.
“Banca Națională a României nu are însă nicio prerogativă, nici un drept de a se pronunța în legătură cu aceste aspecte. De ce? Fiindcă ele nu se circumscriu, prin LEGE, cerințelor de supraveghere prudențială”, spune Adrian Vasilescu într-un comentariu pentru site-ul Republica.ro.
“A doua probă de foc este legată de raportul consumatorului de servicii financiare cu „cesionarii creanțelor” deținute asupra lui. Nici în acest caz nu se dă vreo explicație, nu găsim vreo definiție. Or, este cunoscut faptul că materia cesiunii de creanță a făcut zile grele multor generații de studenți ai facultăților de drept și ridică numeroase dificultăți în practica juridică. Desigur, băncile au cesionat creanțe. Au vândut, deci, credite unor alte bănci sau unor companii care se ocupă cu recuperări de credite neperformante. În dezbaterea publică a apărut deseori întrebarea: este legal să vândă credite? Însoțită deseori de încă o întrebare: de ce nu le-a oprit Banca Națională?
Acum mai bine de 2000 de ani, legislatorii romani au gândit și au stipulat în această materie. În Dreptul Roman, creditul era legat strâns de persoana creditorului și nu putea fi detașat. Dacă în România anului 2015 ar opera Dreptul Roman, răspunsul ar suna simplu: “NU! BĂNCILE NU POT SĂ ÎNSTRĂINEZE NICIUN CREDIT”… Numai că, în timpul care a trecut de când romanii legiferau că un credit este nedetașabil de creditorul său, lumea s-a schimbat. Romanii înșiși acuzau corsetul acestei reglementări și au început să nuanțeze. De atunci și până astăzi, când legile civile din întreaga lume recunosc dreptul unui creditor de a-și vinde titlul (creanța asupra debitorului) unui cesionar, care devine astfel noul creditor, lumea a trecut prin milioane și milioane de experiențe. Până s-a ajuns la codurile civile de astăzi, cu substanțiala contribuție a dreptului francez, a celui german și a multor altor sisteme de drept.
“Detașarea” creditorului de titlul lui asupra unui debitor, numită în dreptul civil „cesiune de creanță” – denumită incorect „externalizare” ÎN DEZBATEREA PUBLICĂ – implică un aranjament perfect legal între trei părți: 1) cedentul – în cazul pe care îl discutăm, banca comercială, care a dat creditul și acum vrea să-l vândă ori deja l-a vândut; 2) cesionarul – partea care cumpără creditul și devine „noul creditor”; 3) debitorul cedat – persoana care a primit creditul, l-a garantat (eventual cu un bun imobil ipotecat) și este ținută acum de obligația de plată.
În fapt, cesionarul nu derulează activitate de creditare, ci doar valorifică drepturile pe care le-a dobândit în virtutea unei modalități legale de vânzare a creanțelor. Iar obligația debitorului este asumată prin acordul său de voință exprimat și formalizat prin încheierea contractului inițial de credit cu cedentul. Subiectul în discuție îl reprezintă, deci, modul în care debitorul cedat, în condițiile prevederilor legale anterior invocate, acceptă sau nu derularea în continuare a relației sale contractuale cu instituția cesionară. În acest context, dacă este nemulțumit de noua relație creată, orice debitor “cesionat” are la îndemână calea sesizării, pe de o parte, a instituțiilor de control administrativ (Autoritatea Națională de Protecție a Consumatorilor), iar, pe de alta, a instanțelor de judecată, în scopul protejării drepturilor și intereselor sale contractuale.
Banca Națională a României nu are însă nicio prerogativă, nici un drept de a se pronunța în legătură cu aceste aspecte. De ce? Fiindcă ele nu se circumscriu, prin LEGE, cerințelor de supraveghere prudențială.
Dincolo însă de cadrul comun al Dreptului, materializat în România, așa cum am notat deja, prin dispozițiile Noului Cod Civil, două legi speciale întăresc libertatea creditorului de a se „detașa” de credit, vânzând creanța asupra debitorului.Legea nr.93/2009, art.2, al.2, stipulează: “este interzisă desfășurarea cu titlu profesional a activității de creditare de către alte persoane decât cele prevăzute de lege: instituții de credit și instituții financiare”. Iar la al 3 adaugă: “achiziționarea portofoliilor de credite, cu excepția situației în care creditele sunt încadrate în categoria pierdere sau a cazului în care portofoliile achiziționate sunt afectate garantării emisiunii de instrumente financiare securizate, este permisă doar instituțiilor de credit și instituțiilor financiare.” De unde se deduce, clar, că atunci când în cauză sunt credite neperformante, cesiunea (vânzarea) este posibilă și către un SRL”, a scris Adrian Vasilescu pentru Republica in 4 aprilie 2016.
Ce prevede Legea
În piaţă există două tipuri de contracte: Contracte de Credit în legătură cu Imobile (1) si Contracte de Credit pentru Consumatori Clasice (2). O interpretare a Legii vine de la Alexandra Lupu, associate PeliFilip şi Alexandra Mănciulea, senior associate PeliFilip.
OUG 52/2016 definește creditele neperformante strict în legătură cu Contractele de Credit în legătura cu Imobile (1) drept cele pentru care se înregistrează întârzieri la plata de cel puțin 90 de zile, însă nu prevede o definiție similară a creditului neperformant pentru Contractele de Credit pentru Consumatori Clasice (2), reglementate în cadrul OUG 50/2010.
Pentru consumatori, OUG 52/2016 stabilește regula potrivit căreia numai instituțiile de credit sau instituțiile financiare nebancare autorizate să ofere tipul respectiv de credite, sau alternativ entitățile autorizate să emită instrumente financiare securitizate în conformitate cu Legea nr. 31/2006 privind securitizarea creanțelor, vor putea să achiziționeze portofoliile formate din acestea.
Cu titlu de excepție, creanțele derivând din contractele de credit neperformante, pentru care creditorul a declarat scadența anticipată sau a inițiat procedura executării silite, pot fi achiziționate și de către entitățile care desfășoară activitatea de recuperare de creanțe înregistrate la Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorului, cu condiția ca acestea să aibă sediul social, o sucursală sau un reprezentant în România.
Noile reglementări cu privire la contractele de tip (1), inclusiv cele cu privire la cesiune, nu se aplică și contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a OUG 52/2016 (30 septembrie 2016). Aceasta înseamnă că, în principiu, aceste credite vor putea fi cumpărate de către orice entitate reglementată sau orice entitate nereglementată, nu numai de către entitățile care desfășoară activitatea de recuperare de creanțe.
Pentru Contractele de tip (2), însă, aplicabilitatea noilor reglementări nu este limitată doar la contractele care sunt încheiate după intrarea în vigoare a modificărilor. Astfel, transferul unor astfel de credite chiar acordate anterior noilor reglementări, se va putea face numai cu respectarea dispozițiilor în vigoare la data transferului, adică numai către entități reglementate sau entități nereglementate care desfășoară activitatea de recuperare de creanțe.
Noțiunea de credite încadrate în categoria pierdere. Potrivit BNR, acestea ar putea fi cesionate către entități nereglementate.
Spre deosebire de calificarea creditelor ca fiind neperformante potrivit definiției stabilite în OUG 52/2016 (care are în vedere numai numărul de 90 de zile de întârziere), pentru încadrarea creditelor în categoria pierdere, mai este avut în vedere criteriul performanței financiare a debitorilor (în funcție de care un credit poate fi încadrat în categoria pierdere și în cazul unui număr mai mic de zile de întârziere la plată) și inițierea de proceduri judiciare împotriva debitorului (executare silită sau faliment). De asemenea, în cazul încadrării creditelor în categoria pierdere, este incidentă și noțiunea de declasare prin contaminare în baza căreia toate creditele aceluiași debitor față de creditorul respectiv sunt reclasificate ca pierdere dacă un singur credit poate fi calificat ca pierdere și chiar dacă nu toate îndeplinesc criteriile pentru această calificare, mai explică avocaţii specializaţi de la Casa de Avocatura Pelli Fillip.
