Principiul retroctivității în privința legii dării în plată naște numeroase controverse. Părerile exprimate de specialiști despre posibilitatea ca acest act normativ să se aplice creditelor în vigoare sunt contradictorii. Băncile, susținute de avizele negative formulate de Ministerul Justiției și de Consiliul Superior al Magistraturii, care au subliniat că legea încalcă principiului constituțional al neretroactivității și că schimbarea obiectului prestației stabilite printr-un contract nu se poate realiza în afara acordului de voință al părților, spun că vor iniția procese împotriva clienților care vor dori să apeleze la darea în plată, pentru a putea contesta această lege la Curtea Constituțională.
Aceasta pare a fi ultima soluție pentru bancheri, care așteaptă între timp implicarea filtrelor instituționale (n.r. – Președintele României, parlamentari sau alte instituții), care pot cere Curții Constituționale analizarea caracterului anticonstituțional al actului normativ. De partea cealaltă, inițiatorii legii privind darea în plată (deputatul Daniel Zamfir și avocatul Gheorghe Piperea) sunt convinși că actul normativ nu încalcă principiul retroactivității și că se poate aplica contractelor de credit în vigoare. Aceeași opinie este exprimată și de avocata Andreea Rusu, de la SCA Grecu și Asociații, care a analizat, în exclusivitatea pentru publicația online www.bankingnews.ro, problema principiului retroctivității pentru legea privind darea în plată. Vă prezentăm, în continuare, pledoaria avocatei, care este Membră a Baroului București și a Uniunii Naționale a Barourilor din România.
”Legea privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite generează și a generat discuții aprinse. Dincolo de oportunitatea acesteia se vorbește în ultima perioadă extrem de intens de retroactivitatea ei, poate pentru că adoptarea legii pare iminentă.
Articolul în discuție, art. 11, menționează în forma existentă că „În vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum și din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât și contractelor încheiate după această dată.”
Pentru că legea vine în ajutorul consumatorilor, respectiv a persoanelor fizice sau grup de persoane fizice care acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale (aceasta este definiția oferită de OG nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, republicată, la care chiar Legea privind darea în plată face referire), vom încerca să explicăm pe înțelesul acestora cum exact se vor aplica aceste prevederi, dacă legea este sau nu retroactivă.
Ce reprezintă însă retroactivitatea, cum o putem defini? Pe scurt înseamnă că o lege nu poate dispune sau reglementa decât pentru viitor, respectiv acele acte și fapte născute după intrarea ei în vigoare, iar nu și pentru trecut, adică înainte de aplicarea legii. O lege care, prin excepție, ar reglementa trecutul, se numește retroactivă.
Acum problema se pune dacă Legea dării în plată încalcă acest principiu prevazut de art. 15 alin (2) din Constituție și dispune pentru trecut. Pentru a răspunde întrebării trebuie să analizăm câteva aspecte însă.
Prin Decizia nr. 1321/ 2011 Curtea Constituțională statuează că „Drepturile cetățenilor care au calitatea de consumatori și obligațiile corelative ale agenților economici, prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 21/1992, republicată, cu modificările și completările ulterioare, au caracter de protecție împotriva unor practici abuzive. În legătură cu susținerea privind înfrângerea prevederilor art. 15 alin (2) din Constituție, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, concretizată, de exemplu, prin Decizia nr. 330 din 27 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 28 ianuarie 2002, o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea noua face altceva decât să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare. Rezultă că retroactivitatea legii privește modificarea unei situații pentru trecut, iar nu reglementarea diferită a unei situații juridice pentru viitor.”
Această argumentație este susținută și de dispozițiile Codului Civil, care, la art. 6 alin (6) prevede că ”Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.”
O explicație simplistă ar fi că sunt cazuri în care efectele unei situații născute anterior intrarii în vigoare a noii legi apar după aplicarea acesteia, motiv pentru care noua lege va fi aplicabilă efectelor produse. Noua lege reglementează modul în care se va acționa atunci când, ulterior intrării în vigoare, aceste efecte se produc.
Motivația Curții Constituționale este reiterată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, care, în cauza C-602/10 (Volksbank România vs ANPC Călărași) din 12 iulie 2012, prin care s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri preliminare, reține că „având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 30 alin (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o măsură națională menită să transpună această directivă în dreptul intern să definească domeniul său de aplicare temporal astfel încât respectiva măsură să se aplice și unor contracte de credit precum cele în discuție în acțiunea principală, care sunt excluse din domeniul de aplicare material al acestei directive și care erau în derulare la data intrării în vigoare a măsurii naționale menționate.”
Astfel, concluzia care se impune în urma argumentelor menționate este că legea privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite NU este retroactivă, aceasta urmând a se aplica acelor efecte produse dupa intrarea acesteia în vigoare, atât contractelor încheiate ulterior, cât și celor deja în vigoare, dar care încă nu au generat efectele prevăzute de lege”.
Opinie exprimată de Avocat Andreea Rusu, SCA Grecu și Asociații
