„Parca as merge in intampinarea marii, o mireasma puternica de frunze verzi ascutite, inghetate, de clinchet de turturi, de crud, de descojit frunze, un miros naucitor de stea vegetala… Intr-o dimineata, cand au venit ca niste corabii fulgii albi de zapada, am simtit inainte de a ma da jos din pat ca pomii verii sunt dezolanti. Am fost prin oras sa cumparam Bradul, totul semana cu un om care n-a ras niciodata. Ghirlande mari colorate s-au asezat in vitrine dar pomul de iarna numai in casa omului trebuie sa stea.
An de an strangem obiecte pentru pomul care trebuie impodobit. Ne prefacem ca nu stim despre el nimic s cum a fost izbit, cum s-a opus, cum a fost coborat de la munte un om cu lesul tanar vegetal pe un umar, cum a fost distribuit tuturor vederilor. Vreau sa-i vad bine chipul pentru ca e prea viu pentru a purta atatea podoabe.
Ce mare dorinta, ce melancolie ne face sa-l impodobim? incet, nespus de-ncet asezam culori, sticle, romburi si nuci, mere, portocale si le obisnuim cu ramura vie a bradului ca si cum ele din brad ar creste firesc.
Daca in plina iarna pomii nostri iubiti ar avea frunze, flori si fructe, oare bradul ar mai fi sacrificat? Dorul nostru nebun dupa ei, pomii verii, ne face sa renastem imaginea aproximativa a vegetalului de care ne este dor. Nimic mai straniu decat un pom de iarna impodobit ! La vederea lui sensurile lumii se incurca, incepe fictiunea in care orice cuvant langa oricare altul are sens, nuanta, asa cum o lumanare roz are sens langa un glob stralucitor, o jucarie are sens langa o poleiala, o cetina e firesc sa aiba un covrig.
Cineva trebuie sa vina cand bradul l-am impodobit, cineva inefabil pe care simturile noastre nu-l ating.
Suntem in jurul bradului pe care nu-l simtim cum nespus de incet moare, viata lui se scurge in lucruri si in noi, este o moarte simbolica lasand verdele viu sa ne bucuram mai departe.
Mirosul lui dadator de puteri staruie in casa, ia forma ciudata a lucrurilor, ca o vopsea se depune pe masa, pe scaune, pe carti.
Prin miros se cunoaste sufletul pomului, doi brazi cu acelasi miros nu exista, pomul meu de iarna este unic ca si viata care isi va lasa-a in lucruri. Nu cred ca pot intalni altul in padure, el e unic in casa mea stramta, pomul de iarna e ca si un an pe care nu-l poti inlocui cu altul.
Cu o stea in varf simbolizand inaltimea pana la stele, de obicei de doua ori mai inalt decat un copil ca sa nu ajunga la podoabe, el sta ca un mire terminandu-si sufletul prin miros.
Cand vom aprinde luminile cel care trebuie sa vina inseamna ca e in preajma noastra, aprindem luminile ca sa avem iluzia luminozitatii verii, o nostalgie solara exprimata tehnic prin lumanari, lumini colorate infipte pe cetina verde.
Parca am merge in intampinarea marii, miroase a verde, a munte, a zapada, a stele de staniol, a nuci aurii, a bomboane in foita, a portocale descojite, a rasuflare de copil, a puf de piersica, parca am merge in intampinarea marii apropiindu-ne de pomul viu al iernii”. – Nichita STANESCU
