Ordonanța lăcomiei rescrisă de Ministerul Finanțelor face referire la o taxare a activelor bancare diferențiată în funcție de cota de piață (0,2% pentru instituțiile de credit cu o cotă de piață de sub 1% și 0,4 pentru cele care depășesc 1%, fiind aplicabilă anual, dar plătită semestrial), bonusuri sau penalizări, un alt ROBOR pentru credite și eliminarea de la impozitare a unor active (numerar, titluri de stat, credite acordate prin programe guvernamentale). Cam acestea ar fi concluziile pe care le-a transmis ministrul Eugen Teodorovici după întâlnirea cu reprezentanții Asociației Române a Băncilor, care a punctat că bonusarea sau penalizarea se vor manifesta în funcție de creșterea intermedierii financiare (creșterea efectivă a împrumuturilor acordate de fiecare bancă populației și companiilor) și de reducerea marjei de dobândă dintre credite și depozite.
Cu alte cuvinte, băncile vor plăti oricum o taxă pe active, care poate fi recalculată în sus sau în jos, pornind de la valorile amintite (0,2% și 0,4%), în funcție de doi factori, respectiv stimularea și ieftinirea creditării. Algoritmul stimulării creditării în tandem cu constrângerea privind diminuarea marjei de dobândă este imposibil de realizat. Pentru că nici mai mult, nici mai puțin, băncile ar trebui ca pentru toate împrumuturile noi să aplice zero costuri, astfel încât să contrabalanseze costurile din finanțările istorice (acordate în trecut), cu scopul de a reduce marja de dobândă valabilă pentru întreg portofoliu de credite. O nebunie! În aceste condiții, este previzibil ca băncile să primească niște ”penalizări”, adică să plătească o taxă pe active mai mare decât cea stipulată ca fiind diferențiată în funcție de cota de piață. Pe de altă parte, pentru o bancă care ar oferi dobânzi mai mari la depozite pe considerentul reducerii marjei, în condițiile în care acei bani vor fi plasați mai departe în împrumuturi fără a percepe costuri, este sinucidere curată.
Acest sistem de tip „bonus-malus”, gândit de Guvern, care ar reduce sau ar majora taxa în funcție de ingeniozitatea băncilor de a crește creditarea și totodată de a micșora marjele dintre dobânzile la credite și cele la depozite, nu poate funcționa într-o economie de piață liberă. Apetitul băncilor pentru creditare nu poate fi impulsionat impunând restricții pe costurile creditării, care înseamnă în definitiv pe lângă asigurarea cheltuielilor operaționale și acoperirea unor riscuri (de neplată, de țară, etc.). O poți face numai în cazul în care elimini niște riscuri, ca în cazul creditelor Prima Casă.
Până la urmă, totul se rezumă la ideea că întregul model de business al funcționării unei bănci trebuie regândit. Să uităm, să ștergem cu buretele faptul că o bancă este un intermediar între cei care dețin capital și cei care au nevoie de capital, creând un flux al banilor pe principiul ”win-win”. Am putea ajunge, în definitiv, la ideea că banca trebuie să ia bani de la ”bogați” și să-i ofere celor care au nevoie fără niciun cost și chiar, dacă se poate, fără a se mai pune problema returnării împrumuturilor. Din nou, o nebunie!
Să nu uităm și faptul că noua ordonanță care ar trebui să modifice OUG 114 va face în continuare referire la ROBOR, un alt ROBOR decât cel existent în momentul de față în contractele de credit (la trei sau șase luni), care să se aplice tuturor împrumuturilor în lei și care obligatoriu să fie mai mic decât cel actual. În esență, ar putea fi folosit ROBOR-ul calculat în funcție de tranzacții și nu de cotații. Practic, rata medie pentru tranzacțiile interbancare care se realizează în majoritate covârșitoare pe termene scurte (cele mai multe overnight) ar deveni un indice pentru creditele acordate pe 30 de ani. În principiu, ideea că riscul de a se întâmpla ceva peste noapte este aproape zero funcționează, dar acest lucru nu mai poate fi cuantificat sub aceleași aspecte când vorbim despre perioade de 10.950 de nopți.
Oricât și oricum am discuta despre aceste modificări, cred că avem deja o concluzie principală: Statul Român, prin puterea politică administrativă actuală, vrea ca băncile să plătească o taxă pe active. În aceste condiții, cred că ar fi sănătos pentru industria bancară, pentru societate și pentru economie ca discuțiile să se canalizeze strict pe această taxare (nivelul ei și sfera de aplicabilitate), fără a ne mai raporta la tot felul de indici, indicatori, scopuri și viziuni mai mult sau mai puțin electorale. Tot ceea ce îmbracă această taxă pe active ar trebui să dispară din lege. Inclusiv motivațiile de genul lăcomiei sau hărniciei. Este o taxă pe active și atât. Punct! Să oprim furtuna, să liniștim apele.
Despre faptul că este absolut necesar ca în România să crească intermedierea financiară și despre faptul că ar fi ideal ca românii să plătească costuri cât mai mici pentru finanțare se poate discuta într-un alt cadru, în care să fie identificate pârghiile care pot duce către atingerea celor două deziderate. Și pe aceste teme chiar este de dezbătut! Dar, cu siguranță, fără a mai avea în vedere o nouă taxă!
În încheiere, am convingerea că hărnicia nu funcționează în asociere cu un bir, sub forma ideii că plătești suplimentar, mai mult sau mai puțin, în funcție de cât de harnic te dovedești. Hărnicia este o calitate care trebuie să fie apreciată ca atare și eventual premiată, pentru că altfel, dacă o ”bonusezi” prin diminuarea unei noi impuneri, riști să o transformi într-o ”vrednică” robie.