Jérôme Yann Brun, Director General Adjunct Riscuri în cadrul BRD – Groupe Société Générale, subliniază, în cadrul unui interviu acordat celei mai recente ediții a Revistei BankingNews, că nivelul inflației, incertitudinea economică, nesiguranța cadrului legal, riscul de țară, observarea pierderilor importante din trecut și lipsa unei viziuni economice optimiste pe termen mediu constituie elemente care sunt incluse în mod indirect în formula de stabilire a costului creditelor acordate de bănci.
În opinia sa, nivelul costului creditului ar trebui apreciat în funcție de profitabilitatea băncilor pe termen lung. ”Costul riscului băncilor în Polonia, Slovacia sau Cehia a fost de departe mai mic decât cel din România după criza din 2008. Inflația din aceste țări este și ea mai mică decât cea din România, iar ratingurile lor externe sunt mai bune”, precizează Jérôme Yann Brun, explicând astfel de ce există percepția că împrumuturile din România sunt mai scumpe decât în alte țări europene.
Ce riscuri contribuie la alcătuirea costurilor de finanțare în România, cum au evoluat aceste riscuri în ultimii ani și care sunt diferențele față de țările dezvoltate?
Costul de finanțare pentru clienții din România include mai mulți factori. Primul este rata dobânzii de bază, adesea Robor la 3 sau 6 luni pentru creditele în lei, sau Euribor la 3 sau 6 luni în cazul împrumuturilor în euro. Această componentă este un element de piață care este mai mult sau mai puțin apropiat de dobânda de politică monetară a băncii centrale, și care cuprinde ea însăși o dependență de riscul de inflație. Restul acoperă riscul de pierdere și costurile de funcționare ale băncii, precum și costul fondurilor proprii. Riscul de neplată este judecat în raport cu riscul de țară și cu modelele de risc de credit construite pe serii de date bancare observate pe perioade cât mai lungi posibile. Ajustări pot avea loc dacă mediul economic arată semnele unei stabilități durabile. Nivelul pierderii potențiale include și capacitatea de recuperare, ea însăși dependentă de stabilitatea mediului juridic. O bancă, la fel ca orice companie perenă, trebuie să fie profitabilă pe termen lung. Atunci când ne uităm la sistemul bancar românesc din ultimii 10 până la 15 ani, vedem că nu este deosebit de rentabil în comparație cu alte țări din Europa Centrală. Media ROA (return on assets) a sectorului bancar din România în ultimii zece ani este de aproximativ 0,4%, în comparație cu 0,9% în Slovacia, 1% în Bulgaria și Polonia sau 1,2% în Republica Cehă. Particularitatea României este că profitul și pierderea au loc la amplitudini mai importante decât în cele mai multe dintre țările Europei Centrale. Criza post 2008 a costat mai mult în România decât în alte părți. Pe scurt, costul finanțării include în mod indirect nivelul inflației, incertitudinea economică, nesiguranța cadrului legal, riscul de țară, observarea pierderilor importante din trecut și lipsa unei viziuni economice optimiste pe termen mediu.
Se vorbește tot mai des despre ideea că împrumuturile din România sunt mai scumpe decât în alte țări europene. Cât adevăr există în această percepție și cum se manifestă corelația dintre riscuri și costuri?
Nivelul costului creditului ar trebui apreciat în funcție de profitabilitatea băncilor pe termen lung. Costul riscului băncilor în Polonia, Slovacia sau Cehia a fost de departe mai mic decât cel din România după criza din 2008. Inflația din aceste țări este și ea mai mică decât cea din România, iar ratingurile lor externe sunt mai bune. Nivelul competiției este intens în România, nivelul marjei nu este deci rezultatul unei disfuncții de tip oligopol, ci al unei adevărate bătălii pentru cotă de piață.
Cum se va derula anul 2019 din punctul de vedere al riscurilor și cum va evolua creditarea, la nivel de bancă și la nivel de piață, luând în calcul toate noile reglementări care vizează industria bancară?
Problema măsurilor care vizează în mod negativ sectorul bancar este saltul în necunoscut. Nesiguranța și lipsa de încredere a actorilor economici pot fi sursa consecințelor negative asupra economiei. Astăzi, România are un potențial de creștere important, cu un nivel de îndatorare rezonabil și un șomaj scăzut. Acești factori ar trebui să poată atenua efectele unei crize potențiale. Cu toate acestea, România ar trebui să-și poată realiza potențialul de creștere mai rapid cu ajutorul unui mediu macro stabil, precum și cu cel al investițiilor în infrastructuri-cheie.
S-au schimbat clienții băncilor din România în raport cu riscurile unui credit, cât de mult conștientizează importanța acestora și ce rol joacă educația financiară în această privință?
Educația financiară este un factor important de stabilitate. Înțelegerea produselor noastre este în interesul comun al clienților și al băncii. Un alt factor-cheie de stabilizare este Banca Națională a României, care a implementat plase de siguranță pentru a evita situații în care băncile se expun prea mult față de clientela de persoane fizice. Acest rol al Băncii Centrale este crucial, în condițiile în care mulți clienți își aleg banca în funcție de nivelul maxim la care se pot îndatora. O politică de risc sănătoasă într-o piață prea agresivă poate lua mai mult de zece ani pentru a-și arăta roadele pentru ”elevii” buni, și ar putea să nu fie sustenabilă, din cauza pierderii unor clienți; din acest motiv plasele de siguranță reglementate sunt atât de importante. Creditele pentru companii nu au pentru moment acest tip de plasă de siguranță, dar vedem că anumite bănci centrale merg în această direcție (limite de expunere reduse pe marile companii, măsură încurajată recent de BCE).
Care este opinia dumneavoastră cu privire la discuțiile tot mai acerbe referitoare la ideea că ne paște o nouă criză financiară, ce riscuri pot comprima distanța până la o eventuală recesiune și ce trebuie întreprins pentru a minimiza efectele?
Rețeta este simplă pe hârtie, dar greu de materializat. Un mediu economic și juridic stabil, dezvoltarea infrastructurilor-cheie (autostrăzi…). Existența reglementărilor este importantă, însă acestea trebuie să răspundă unor nevoi. O abordare punitivă sau stigmatizantă are puține șanse de a ajuta întreaga societate pe termen lung, pentru că nu ia decât rar în considerare toate aspectele subiectului și este adesea deresponsabilizantă. Un sistem bancar peren nu trebuie nici să copleșească împrumutătorii, nici să-i deresponsabilizeze, cu riscul de a se regăsi cu pierderi importante în situații de criză și cu consecințe negative asupra costului creditului, din care nu câștigă nimeni.
