Banca Națională a României are ca obiectiv fundamental, alături de asigurarea stabilității prețurilor, menținerea stabilității financiare a sectorului bancar. Acest al doilea obiectiv se realizează prin activitățile de supraveghere microprudențială la nivelul fiecărei bănci, de reglementare prudențială și de supraveghere macroprudențială realizate la nivelul întregului sistem bancar, scrie prim-viceguvernatorul BNR Florin Georgescu pe blogul Bancii Centrale.
Evoluțiile economice interne și externe, precum și propunerea unor legi noi pot aduce atingere stabilității financiare, în general, și sectorului bancar, în special. Când constată asemenea evoluții riscante, precum și la solicitarea instituțiilor abilitate ale statului, Banca Națională a României are competența și obligația de a informa Parlamentul, Președinția, Guvernul și alte autorități.
România a dobândit încă din anul 2003 statutul de economie de piață funcțională. În teoria şi practica statelor capitaliste dezvoltate, relațiile economice desfășurate pe piața liberă, asigură – prin manifestarea motivației individuale, a dreptului și garanției asupra proprietății private, a negocierii libere a contractelor și tratarea acestora ca “legea părților”, unei concurențe corecte, formării libere a prețurilor în baza principiului cerere-ofertă – distribuirea eficientă a resurselor, dezvoltarea economică a țării și prosperitatea cetățenilor.
Intervenția statului în funcționarea liberă a pieței se impune a fi cât mai redusă. În cazul în care evaluările autorităților demonstrează că ar fi avantajos pentru societate, factorul politic poate decide intervenția statului, prin pârghiile economice aflate la dispoziția sa, pentru stimularea unor comportamente pozitive, de natură a potența funcționarea mecanismelor pieței, cum sunt: economisirea, investirea, creșterea productivității, a competitivității, a exporturilor etc. De asemenea, atunci când factorul politic constată că funcționarea liberă a pieței, pe fondul unor factori exogeni (crize internaționale de natură financiară, economică, conflicte militare etc), generează efecte nefavorabile asupra unor categorii sociale, acesta poate decide măsuri compensatorii pentru grupurile de cetățeni afectați. Intervenția statului în acest caz se impune a fi limitată ca sferă de aplicare și justificată prin criterii sociale și indicatori economici bine definiți, care să direcționeze sprijinul statului numai către cetățenii al căror venit disponibil a fost puternic erodat, existând riscul imposibilității asigurării subzistenței acestora.
Din analiza conținutului proiectului Legii dării în plată, prin prisma principiilor menționate anterior, putem considera că, date fiind efectele majore ale crizei financiare internaționale în România, îndeosebi pentru cetățenii cu venituri modeste și, concomitent, îndatorați la instituții de credit pentru procurarea locuinței, decidenții politici pot opta pentru susținerea acestei inițiative legislative, însă cu o serie de modificări. Amendamentele se impun pentru a asigura claritate și funcționalitate legii, a evita birocrația. Totodată, se impun câteva amendamente pentru a orienta sprijinul numai către cetățenii cu credite pentru locuințe, a căror situație financiară a fost sever afectată de criză și care nu mai pot plăti ratele la bănci, excluzându-i pe cei care, din motive subiective, nu mai vor să plătească datoriile la bănci. Forma finală a legii trebuie să asigure menținerea stabilității financiare în România.
Pentru a se înțelege exact și a se evita confuziile în privința Legii dării în plată se impune menționat, de la bun început, că actul normativ nu reprezintă o lege economică, așa cum afirmă unii dintre susținătorii inițiativei. Există o diferență fundamentală, de esență între legile economice și legile juridice.
Aceasta deoarece legile economice au un caracter obiectiv, manifestându-se independent de voința oamenilor (ex: legea cererii și a ofertei). Pe baza cunoașterii conținutului și acțiunii legilor economice, decidenții politici emit legi juridice, care, spre deosebire de legile economice, exprimă voința subiectivă a oamenilor la un moment dat, nefiind permis ca rezultatul acțiunii factorului uman să influențeze, sub nici o formă, funcționarea naturală a legilor economice obiective. În acest context, putem afirma că Legea dării în plată este o lege juridică cu un pronunțat caracter social, încadrându-se în domeniul economico-financiar.
Aprobarea unei asemenea legi ar dovedi voința subiectivă a factorului politic de a introduce o derogare de la prevederile Codului Civil, care stabilește în mod ferm relațiile civile și comerciale dintre persoanele fizice și juridice. Codul Civil este legea care transpune în legislația curentă dreptul constituțional de proprietate, care are ca o componentă importantă dreptul de creanță. Printr-o lege specială, cum este cea a dării în plată, nu se poate aduce atingere dreptului de proprietate, statuat prin art. 44 din Constituția României, nici principiului libertății contractuale și nici celui care reglementează contractul drept „legea părților”. Printr-o lege specială ca aceea a dării în plată se poate reechilibra un contract, în condițiile în care executarea acestuia a devenit excesiv de oneroasă pentru debitor, din cauza unor circumstanțe excepționale, cum ar fi degradarea stării materiale a acestuia, care poate justifica asigurarea unei protecții suplimentare a debitorului. Dar această recalibrare a contractului trebuie să respecte garanțiile constituționale atât ale creditorului, cât și ale debitorului, inclusiv manifestarea acordului de voință al părților.
În urmă cu câteva zile, Senatul României a aprobat, în mod benefic din perspectiva aplicabilității legii, amendamentul privind plafonul de credit la nivelul a 150.000 de euro, având ca garanție ipoteca asupra unui bun imobil cu destinația de locuință.
În continuare, în opinia noastră, pentru ca Legea dării în plată să se circumscrie strict caracterului său social, este necesar ca, la nivelul Camerei Deputaților, să se adopte și alte amendamente, cum ar fi:
Bunul imobil este locuit de consumator;
Serviciul datoriei lunare către bancă, respectiv rata de plătit de către debitor, să se situeze la peste 65% din venitul lunar net al acestuia;
Legea să nu fie imperativă, ci să se asigure posibilitatea participării voluntare a debitorului și, respectiv, creditorului la utilizarea instrumentului dării în plată.
Considerăm că prin adoptarea de către forul legislativ cel puțin a acestor amendamente, Legea dării în plată se poate încadra cu rigurozitate în sfera de cuprindere a unei legi privind protecția socială a unui anumit grup de cetățeni. Dacă inițiatorii legii doresc mai mult, respectiv o lege de protecție a consumatorului de servicii financiare, aceștia își pot exercita dreptul democratic de a efectua propuneri legislative în cadrul procesului de transpunere în legislația națională a Directivei nr. 2014/17/UE a Parlamentului European și Consiliului privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobiliare rezidențiale. Un proiect de act normativ cu acest conținut, elaborat de Guvern, se află în dezbatere publică, având termen de aplicare cât mai curând după 21 martie 2016. Viitoarea lege urmărește realizarea unei piețe interne mai transparente, eficiente și competitive, prin asigurarea unor contracte de credit coerente, flexibile și echitabile pentru bunuri imobile, promovând, totodată, practici sustenabile de împrumut, incluziunea financiară și asigurând, astfel, un nivel ridicat de protecție a consumatorilor.
În cazul neadoptării amendamentelor menționate anterior, există un risc ridicat privind afectarea reputației și credibilității instituțiilor românești, deteriorarea ratingului de țară și înregistrarea unui impact negativ indezirabil, care poate fi evitat, asupra finanțelor publice.
Decizia finală în privința proiectului Legii dării în plată va demonstra înțelepciunea și responsabilitatea factorilor politici în aprecierea cu justă măsură a relației piață-stat, legi economice obiective – legi juridice subiective, protecție socială specifică – protecție a consumatorului în general, toate aceste raporturi putând fi subsumate echilibrului care trebuie să existe între libertate și responsabilitate, atât la nivel individual, cât și al societății în ansamblul său.
