Nesăbuința de a călca în picioare economia prin taxa pe lăcomie și tentația Guvernului de la București de a trece prea ușor peste acest asalt iresponsabil instituit prin printr-o ordonanță de urgență, modificată mai apoi printr-o altă ordonanță de urgență, nu au fost privite cu ochi buni de asociații de business sau societatea civilă, de oameni de afaceri sau simpli cetățeni, de specialiști fiscali sau profesori de economie, de Comisia Europeană sau agenții de rating.
În ciuda sentimentului de antipatie la adresa băncilor din România, alimentat preponderent de tensiunile dintre câteva mii de debitori și finanțatorii lor, mulți români nu s-au aliniat trendului dictat de populism. Au sesizat imediat că băncile au devenit o miză electorală și au considerat periculoasă această abordare. Mulți români au înțeles că prin taxa pe lăcomie se stabilea un țap ispășitor pentru eșec și se creiona viitorul adversar politic de către coaliția de la putere.
Forțele politice care se vor confrunta la viitoarele alegeri cu actuala putere sunt diluate și neproductive, mizând la unison pe faptul că românii vor vota împotriva PSD și ALDE, nu pentru o ofertă electorală constructivă. Prin taxa pe lăcomie, actuala putere și-a dorit practic să creeze, în mentalul românilor, un nou RĂU, împotriva căruia să fie îndreptate voturile. Nu au căutat decât să-și asigure câștigarea alegerilor viitoare prin demonizarea ”bogaților lacomi”, personificați, în primă fază, de multinaționale. Strategia respectivă a mai fost folosită și în cazul protestelor cu conotație juridică. Oamenii care cereau abrogarea Ordonanței 13 erau de fapt angajații multinaționalelor, printre care sunt incluse și băncile, care sug sângele poporului.
Mai departe, de ce s-a ajuns însă la bănci? Termenul de multinațională folosit pentru a personifica răul suprem al societății românești era prea vag. Mulți români nu înțelegeau cu adevărat despre ce este vorba. Ura proletară părea că se risipește fără a construi simbolistica dorită. Așa că, pe fondul imaginii deficitare din ochii populației cu care se confruntă de ani buni industria bancară, termenul de ”multinațională” a fost rebotezat, primind numele de ”bancă”. Partidele de la putere au profitat din plin de adversitatea față de bănci pentru a-și asigura un câștig electoral. ”Burghejii” de altădată sunt băncile de astăzi!
Taxa pe lăcomie avea de fapt rolul de a rostogoli în mentalul public ideea vinovatului de serviciu pentru toate neîmplinirile neîmpliniților și pentru toate neputințele neputincioșilor!
Confruntată cu o presiune fantastică venită din toate părțile, coaliția politică de la putere a luat decizia de a mai ”îndulci” taxa pe lăcomie, promovând modificarea actului normativ inițial. De data aceasta, nu s-a mai pedalat pe ideea lăcomiei băncilor, ci pe construcția unui sistem de tip “bonus-malus”, prin care impozitarea activelor bancare (aplicată în funcție de cota de piață a instituțiilor de credit) va fi mai mare sau mică în funcție de bonusuri sau penalizări aplicate raportându-se la creșterea intermedierii financiare (creșterea efectivă a împrumuturilor acordate de fiecare bancă populației și companiilor) și la reducerea marjei de dobândă dintre credite și depozite.
Acest sistem de tip “bonus-malus”, gândit de Guvern, care va reduce sau va majora taxa în funcție de ingeniozitatea băncilor de a crește creditarea și totodată de a micșora marjele dintre dobânzile la credite și cele la depozite, nu poate funcționa într-o economie de piață liberă. Apetitul băncilor pentru creditare nu poate fi impulsionat impunând restricții pe costurile creditării, care înseamnă, în definitiv, pe lângă asigurarea cheltuielilor operaționale și acoperirea unor riscuri (de neplată, de țară, etc.). O poți face numai în cazul în care elimini niște riscuri, ca în cazul creditelor Prima Casă.
Trecerea de la lăcomie la hărnicie s-a făcut parcă mult prea ușor și senzația este că am căzut din lac în puț. Până la urmă, în esență, am putea vorbi tot despre o formă de stigmatizare ca și în cazul lăcomiei, pentru că hărnicia nu funcționează și nu trebuie să funcționeze în asociere cu un bir, sub forma ideii că plătești suplimentar, mai mult sau mai puțin, în funcție de cât de harnic te dovedești. Hărnicia este o calitate care trebuie să fie apreciată ca atare și eventual premiată, pentru că altfel, dacă o ”bonusezi” prin diminuarea unei noi impuneri, riști să o transformi într-o ”vrednică” robie.
Oricât și oricum am discuta despre taxa pe active, despre lăcomia sau hărnicia băncilor, cred că putem creiona deja o concluzie principală: Statul Român, prin puterea administrativă actuală, și-a dorit, pe lângă calculele ce țin de algoritmul politic, ca băncile să plătească o taxă pe active, un nou bir, niște bani în plus pentru îndestularea bugetului.
Având în minte această concluzie, mi-am dat seama că, în ultimii ani, nu de puține ori, am întâlnit români care-mi spuneau că și-ar dori ca băncile de plătească. Discuțiile cu acești oameni au fost de fiecare dată lungi, mai mult sau mai puțin argumentate, pline de patos și suspendate în încleștarea veninului.
Raportându-mă strict la aceste discuții și la ideea că ”băncile trebuie să plătească”, fără a mai intra în subteranul întrebărilor firești (”De ce trebuie să plătească băncile?”, ”Sub ce formă trebuie să plătească băncile?”, ”Cui trebuie să plătească băncile?”, ”Cât trebuie să plătească băncile?”, etc.), am senzația că această taxă pe active poate lua forma unui avantaj pentru industria bancară.
Previzibil, au existat români care au privit taxa pe lăcomie ca pe o notă de plată a industriei de profil pentru clauzele abuzive, pentru transferul creditelor bune către SRL-uri din străinătate, pentru eșecul împrumuturilor în franci elvețieni, pentru creșterea ratelor lunare sau pentru orice altceva. Dacă taxa pe lăcomie va slăbi progresiv intensitatea mâniei nestăvilite și iritării extreme caracteristice clienților nemulțumiți, potolindu-le setea de răzbunare, în esență ar opri furtuna, ar liniști apele!
Dar cât de corectă este situația în care întreaga industrie plătește pentru greșelile unor bănci? Parcă nu mai contează răspunsul acestei întrebări în condițiile în care deficitul de imagine important a devenit o problemă pentru întreaga comunitate bancară din România!
