Timp de ani buni, economia globală a fost analizată prin lentila stabilității relative. Crizele apăreau periodic, dar erau tratate ca deviații temporare într-un sistem fundamental predictibil. Astăzi însă, sentimentul dominant este diferit. Nu mai trăim într-o economie care se confruntă din când în când cu incertitudini, ci într-una în care incertitudinea însăși pare să fi devenit cadrul permanent al deciziilor economice. Într-un interval relativ scurt, economia mondială a traversat o pandemie, un război în Europa, o criză energetică, tensiuni persistente în Orientul Mijlociu și o accelerare a transformărilor tehnologice, marcată de avansul rapid al inteligenței artificiale. În acest context, stabilitatea, odinioară presupusă, începe să pară mai degrabă excepția decât regula.
Suntem, poate, martorii tranziției unei economii a riscului la una a incertitudinii. Încă din 1921, Frank Knight sublinia diferența fundamentală dintre risc și incertitudine. Riscul poate fi estimat, modelat, integrat în decizii. Incertitudinea, în schimb, apare atunci când nici măcar probabilitățile nu mai pot fi evaluate cu încredere. Într-un astfel de scenariu, modelele nu mai oferă răspunsuri, ci doar aproximații fragile, așa cum observa J. M. Keynes.
Această distincție nu rămâne doar în sfera teoriei. Începând cu 2016, indicele incertitudinii politicii economice (EPU) măsoară frecvența cu care presa majoră dintr-o țară conține simultan termeni legați de economie, politică și incertitudine. Acesta atins în 2025 un nivel record, pe fondul suprapunerii tensiunilor comerciale, geopolitice și fiscale, care au creat un fond persistent de imprevizibilitate.
Întrebarea nu mai este, așadar, cât de probabil este un șoc economic, ci dacă mai putem vorbi despre probabilitate în sensul clasic. Geopolitica oferă astăzi un răspuns incomod. Relațiile internaționale sunt supuse recalibrării, lanțurile de aprovizionare sunt redesenate, alianțele economice sunt reevaluate, iar competiția pentru resurse și tehnologie capătă o dimensiune strategică. Globalizarea nu dispare, dar își pierde caracterul liniar. În locul unei economii integrate și previzibile, se conturează una fragmentată, tensionată și, mai ales, mai puțin predictibilă.
În acest context, șocurile geopolitice nu consitutie evenimente exogene rare, ci componente recurente ale mediului economic. Ele nu mai rămân la periferia analizei economice, ci se transmit rapid prin piețele de energie, prin costurile de transport și prin lanțurile de producție, transformându-se în presiuni inflaționiste.
Această presiune vine într-un moment în care reziliența economiei globale acumulate de-a lungul timpului începe să se erodeze. Reorientarea către apărare adâncește deficitele și accelerează datoria publică, într-un context în care statele dispun de marje bugetare limitate și de mai puține instrumente pentru a amortiza ce urmează. Datele confirmă această tendință. Potrivit FMI, datoria publică globală a ajuns la 93% din PIB în 2025.
Efectele acestei reconfigurări ajung să fie resimțite și la nivelul sectorulului bancar. Nu prin canale abstracte, ci prin decizii concrete: un client care amână o investiție, o companie care nu mai poate estima costurile de producție pe șase luni, un importator pentru care cursul de schimb a devenit dificil de anticipat. Sectorul bancar simte incertitudinea nu în titlurile de presă, ci în calitatea portofoliului de credite.
Datele din 2025 confirmă această dinamică. Sondajul BCE privind creditarea bancară din zona euro publicat în februarie 2026 arată că expunerea la modificările politicilor comerciale și incertitudinea aferentă a condus la o toleranță mai scăzută la risc și la o creștere a ratelor creditelor neperformante în 2025. În acest sens, standardele de creditare pentru companii s-au înăsprit de la începutul ciclului de relaxare monetară din trimestrul al treilea al anului 2024. Paradoxul este vizibil: BCE scade dobânzile, dar băncile înăspresc criteriile interne de aprobare a creditelor. Mecanismul de transmisie al politicii monetare funcționează mai greu tocmai când ar trebui să funcționeze cel mai bine.
La nivel european, stocul de credite neperformante (NPL) al băncilor din UE și SEE a ajuns la 373 de miliarde de euro la jumătatea anului 2025, cu divergențe semnificative între țări. În timp ce Spania, Italia, Portugalia și Grecia au continuat să reducă NPL-urile, Germania și Franța au înregistrat creșteri, iar România a raportat o majorare de 25% a stocului de credite neperformante față de aceeași perioadă a anului anterior.
Pentru economia românească, incertitudinea globală se suprapune peste vulnerabilități structurale interne. Deficitul bugetar ridicat reduce spațiul de manevră în momente de stres, iar volatilitatea mediului politic intern limitează predictibilitatea deciziilor economice. Dependența de fonduri europene pentru investiții publice creează o fragilitate specifică față de ciclurile politice de la Bruxelles. Exporturile concentrate pe câteva sectoare și piețe fac economia sensibilă la șocuri externe.
Această suprapunere între vulnerabilități interne și incertitudine externă nu rămâne fără consecințe. Ea se reflectă în dinamica investițiilor, în comportamentul de creditare și, în ultimă instanță, în ritmul de creștere economică.
Exemplul este deja vizibil în sistemul bancar românesc. Rata agregată a creditelor neperformante (2,69% la finalul lui 2025) transmite un semnal de stabilitate. În același timp, rata creditelor neperformante la firmele cu garanție de stat a ajuns la 9% în septembrie 2025, în creștere cu peste cinci puncte procentuale într-un singur an. Două cifre despre același sistem, care spun lucruri diferite. Una descrie stocul. Cealaltă descrie direcția. Și în perioade de incertitudine, direcția contează mai mult decât stocul.
În acest context, provocarea nu mai este doar interpretarea corectă a datelor, ci înțelegerea limitelor lor. Politicile economice, modelele și deciziile de investiții continuă să se bazeze pe indicatori construiți pentru o economie a stabilității, nu pentru una a incertitudinii.
Datele recente oferă, paradoxal, cea mai bună ilustrare a acestei fragilități. În ianuarie 2026, Fondul Monetar Internațional (FMI) revizuia în sus proiecția de creștere globală pentru 2026, la 3,3%. Trei luni mai târziu, aceeași instituție a actualizat previziunile. Conflictul din Orientul Mijlociu și blocarea Strâmtorii Ormuz, prin care trece aproximativ 20% din oferta mondială de petrol și gaze, au redus proiecția la 3,1%, cu un scenariu advers care coboară creșterea la 2,5% și unul sever în care dinamica economiei globale s-ar deteriora semnificativ.
Această ajustare reflectă natura tot mai volatilă a mediului economic. În economia incertitudinii, intervalul dintre o proiecție și ajustarea ei s-a comprimat semnficativ. Trei luni au fost suficiente pentru recalibrarea anticipațiilor. Nu pentru că prognozele ar fi greșite, ci pentru că sunt corecte în momentul în care sunt publicate și depășite în momentul în care sunt citite.
Poate că acesta este, în fond, cel mai subtil risc al momentului. Nu un nou șoc geopolitic, nu o nouă criză energetică, ci erodarea încrederii în capacitatea datelor de a surprinde realitatea economică în timp util. În perioade de incertitudine structurală, indicatorii agregați tind să întârzie față de dinamica reală. Aceștia măsoară ce s-a întâmplat, dar nu suprind acumulările din prezent.
Dacă în trecut incertitudinea era tratată ca un risc ce trebuia gestionat, astăzi ea a devenit mediul în care economia funcționează. Într-o economie definită de incertitudine, problema nu mai este lipsa informației, ci iluzia certitudinii. Poate că aceasta este, în ultimă instanță, lecția cea mai valoroasă a acestui moment: într-o economie în care regulile se schimbă mai repede decât se actualizează indicatorii, cel mai costisitor lucru nu este să nu știi. Este să crezi că știi.
Acest articol este realizat de Mădălina Elena Dragomir - Macroeconomic Research Senior Officer, Garanti BBVA România
