În a doua jumătate a lunii mai, senatorul Daniel Zamfir a revenit cu o nouă propunere legislativă anti-bănci, proiect care „consolidează” cele trei reglementări respinse în martie de Curtea Constituțională. De asemenea, la acestea se adaugă o prevedere, care, la rândul ei, își trage seva dintr-o altă propunere legislativă, respinsă și ea de Curtea Constituțională la finalul anului 2018 – conversia creditelor în franci elvețieni la cursul istoric.
La momentele respective mi-am exprimat punctul de vedere asupra acestor inițiative, arătând „defectele” care le însoțesc. Varianta actuală a legii preia, în continuare, în mare parte din vechile propuneri. „Noutățile”, la rândul lor, sunt rupte de fundamentele economice pe care astfel de reglementări ar trebui să le aibă. Demonstrează încă odată că sunt făcute pe picior, cu un alt scop decât cel motivat, având chiar rupturi de logică și disfuncționalități de ordin juridic. Pe scurt, iată care sunt acestea!
În primul rând, o reglementare trebuie să fie echidistantă față de părțile implicate. Noua propunere, ațâță chiar din titlu un sentiment negativ la adresa băncilor, asimilându-le cu cămătarii și sugerând un comportament de abuz de putere din partea lor. Ținând cont de definiția cametei din Codul penal, acestea sunt practic identificate ca desfășurând activități infracționale. De asemenea, conform legislației privind protecția consumatorilor, băncile românești nu au fost niciodată suspectate de cartel sau monopol. Dimpotrivă, indicatorii care măsoară competiția în domeniul bancar arată o creștere a competiției în ultimii ani. De exemplu, indicele Herfindhal-Hirschman calculat pentru active bancare (un indicator structural de măsurare a competiției) la nivelul lunii septembrie 2018 era sub valoarea medianei pentru țările UE, relevând existența unei concentrări relativ reduse a activelor în România (în cea mai mare parte a lor, activele bancare cuprind credite bancare). Astfel, legea propusă menține și încurajează în continuare un sentiment anti-bănci în societate. Acesta nu va aduce nimic bun prin menținerea unei stări conflictuale. Va îndepărta clientela față de bănci, atât pe segmentul de retail, cât și întreprinderi, ceea ce va încetini progresul economic din țara noastră. Ori, cum orice program de guvernare trebuie să vizeze creșterea economică și a nivelului de trai, această lege, în final, va submina îndeplinirea programului de guvernare al actualului guvern.
Noțiunea de „dobândă excesivă” definită în lege și dezbătută în expunerea de motive pare a nu avea sens! Pe de o parte se sugerează că în momentul actual dobânzile sunt excesive, dar, din definiție, reiese că dobânda devine excesivă doar atunci când depășește „dublul mediei dobânzii comerciale curente” practicată de instituțiile de credit de pe piața financiar-bancară internă. Ori dacă toate instituțiile practică dobânzi prea mari (după opinia inițiatorului dobânzile în prezent sunt mari), asta nu înseamnă că sunt și excesive. Media din piață devine „mare” și ridică plafonul până la care dobânda poate deveni excesivă. Dobânda uneia dintre instituțiile de credit devine excesivă doar dacă înregistrează dublul mediei. Acest lucru e puțin probabil să se întâmple, iar dacă se întâmplă, nici nu e nevoie de reglementare în acest sens, piața va sancționa imediat acea instituție de credit. Clienții nu vor mai contracta credite de la ea, iar cei deja cu credite în derulare se pot refinanța. Tot în acest context, se scapă din vedere și faptul că dimensiunea ratelor de dobândă este funcție de performanța economiei respective. Ori cum România întâmpină în ultimii ani rate ale inflației anuale de 4-5%, este clar că dobânzile ar trebui să fie peste inflație. ROBOR-ul a fost în cea mai mare parte sub rata inflației în ultimii doi ani.
Un alt „bug” al legii se regăsește în definiția șocului valutar. Aici se face trimitere la un regulament al BNR, care a fost modificat între timp (a intrat în vigoare în ianuarie a.c.) și care nu mai face referire la noțiunea de șoc valutar. Astfel, Regulamentul nr. 6 din 2018 pentru modificarea și completarea Regulamentului Băncii Naționale a României nr. 17/2012 privind unele condiții de creditare abrogă aliniatul 2 al art. 12, fix unde este definit șocul valutar. Deci, încă o dovadă de neprofesionalism din partea inițiatorului!
Se insinuează ideea că riscul valutar este transferat în totalitate în sarcina exclusivă a consumatorului. Ceea ce nu înțelege inițiatorul legii este faptul că cei doi participanți la un contract de credit trebuie să împărtășească riscurile deopotrivă. Clientul nu poate să fie absolvit în totalitate de riscuri, altfel, ar produce hazard moral. El trebuie să fie responsabil atunci când contractează un credit și să preîntâmpine situațiile în care riscul se poate manifesta. De asemenea, în cazul scenariului în care moneda națională se poate întări (și au fost astfel de situații și pe piața valutară românească), atunci riscul valutar este suportat de bancă (dacă cursul de schimb scade sub valoarea de la momentul contractării creditului). Deci, putem spune că logic, riscul valutar este împărtășit deopotrivă. Mai mult, banca are de gestionat și alte riscuri, odată cu contractarea unui credit: risc de credit, de lichiditate, operațional etc., riscuri care nu cad și în sarcina clientului.
În același context, noua propunere de proiect de lege va avea și un efect de excluziune pentru majoritatea consumatorilor de credite bancare noi. Dacă debitorul nu va avea acoperit în mod natural riscul valutar (obține veniturile în valută/sunt indexate în valută), atunci nu va mai avea dreptul de a contracta credite în valută. Astfel, i se va îngrădi posibilitatea de a contracta credite în condiții mai avantajoase pentru el, în cazul în care creditul în valută ar fi mai bun din perspectiva costurilor, a evoluțiilor ratelor de dobândă etc. De asemenea, românii cu credite în lei nu vor putea să le refinanțeze în valută, dacă nu îndeplinesc acel criteriu.
Dincolo de ideea de plafon, care contravine ideii de economie de piață veritabilă (măsuri de plafonare ar fi de înțeles doar în situații de crize severe), se pune problema modului redundant de stabilire a lui. Dobânda este excesivă dacă este dublul mediei dobânzii din piață; DAE nu poate fi mai mare de 3% decât dobânda de politică monetară; impreviziunea intervine atunci când gradul de îndatorare a depășit cu cel puțin 20% gradul maxim de îndatorare stabilit de BNR etc. De unde aceste cifre? S-au făcut studii de impact? Au la bază o estimare statistico-matematică? Sau sunt după alte socoteli?
De asemenea, variabilele macro și micro economice sunt în mișcare. Factorii decisivi care influențează cursul de schimb și ratele de dobândă sunt inflația, deficitul bugetar și cel extern. Aceștia, la rândul lor, depind de politicile guvernamentale. Ori cum aceste variabile macro s-au deteriorat în ultimul timp, e clar că dobânzile și cursul vor fi pe un trend de creștere. Deci, prin acest proiect de lege se tratează efectele, nu cauzele. Băncile sunt penalizate, în acest context, chiar de cei care au creat această stare de fapt negativă pentru economie.
Mai mult decât atât, aceste plafoane vor produce efecte încă din prima zi a intrării în vigoare a legii, ca urmare a faptului că se aplică și creditelor în derulare. În primul rând, dacă ar fi să calculăm plafonul actual pentru DAE la credite ipotecare stabilit prin proiectul de lege, acesta ar fi de maxim 5.5% (dobânda de politică monetară 2,5% + plafon 3%). Multe dintre creditele aflate în prezent în sold depășesc acest nivel. De asemenea, în cazul șocului valutar, cam toate creditele ipotecare în valută luate în perioada de dinainte de 2007 se încadrează în condițiile de impreviziune stipulate în proiect (de exemplu, cursul a crescut mai mult de 35,5% față de euro de atunci și până acum). Pentru creditele pe termen lung, cum sunt cele ipotecare, atât banca, cât și clienții ar trebui să se aștepte ca lucrurile să fie volatile. De asemenea, salariul mediu a crescut și el în ultimii 10-12 ani. Nimeni nu este Mafalda să prevadă cum va evolua cursul de schimb sau rata dobânzii peste 10, 20 sau 30 de ani. Astfel, prin însăși natura lor aceste credite sunt supuse impreviziunii. În aceste condiții, cei care nu vor credite în valută ar trebui să contracteze credite în lei sau să le refinanțeze în lei, iar cei care nu vor credite cu dobânzi variabile ar trebui să se îndrepte către credite cu dobândă fixă sau să le refinanțeze cu astfel de credite. Dacă aleg altfel, putem considera faptul că își asumă aceste riscuri. Nu în ultimul rând, un plafon pentru șocul de valută sau de dobândă ar fi ca o plasă de siguranță care le-ar permite un comportament speculativ, de hazard moral.
O altă aberație este considerarea situației de impreviziune în cazul în care gradul de îndatorare al unui client depășește la un moment dat gradul de îndatorare maxim stabilit de BNR în Regulamentul nr 6 din 2018. O perioadă băncile puteau acorda unor anumite categorii de clienți (în special cei cu venituri mari, mult peste medie) credite în condițiile unor grade de îndatorare de până la 70%. Clar că în prezent aceștia depășesc acea limită (în prezent grad total maxim de 40%) și ar putea specula, funcție de situație, dacă îi avantajează, această prevedere. Deci, nu neapărat pentru faptul că au dificultăți în rambursarea creditului.
Măsura cu privire la limitarea prețului de vânzare al cesiunilor de creanță stabilit de cesionar pentru debitor la nivelul prețului cu care l-a achiziționat, nu doar că va închide firmele de recuperare a creanțelor, dar, în lipsa acestora, băncile vor trebui să preia rolul de recuperator a creanțelor. Această situație va duce la încărcarea lor cu un volum mare de operațiuni ce nu fac obiectul de activitate al unei bănci, va impune implementarea de departamente specializate pe astfel de activități, va aduce costuri mai mari și o intermediere bancară mai scumpă. Astfel, costurile bancare mai mari vor scumpi creditele noi.
În final, consider că cea mai bună „măsură” în prezent este cea a bunului simț! Este momentul ca băncile să fie lăsate în pace să își facă treaba, să se restructureze și să se adapteze la noile tendințe din interiorul și exteriorul țării. În caz contrar, intermedierea bancară din țara noastră va bate pasul pe loc, bunăstarea noastră și a economiei, în general, va întârzia să evolueze spre mai bine.
