Din capul locului vreau să subliniez că mă număr printre cei sceptici în ceea ce privește viitorul economiei noastre pe termen scurt și mediu și nu cred că acest scepticism este dat neapărat de haștagul #stămacasă, pe care personal l-am respectat. România nu va ieși nici mai puternică și nici mai unită (înfloritoare, specială, luminoasă!!!) după ce pandemia de coronavirus se va fi încheiat, ci va arăta istovită, dezintegrată, răscolită, șubrezită și, peste toate, vulnerabilă pentru ceea ce va avea să vină.
Pentru a înțelege gravitatea problemelor ce au paralizat deja omenirea, dar și a celor cu care urmează să ne confruntăm negreșit, ar trebui să considerăm COVID-19 ca fiind nu numai denumirea unui virus păcătos, ci și numele unui cutremur devastator, care va genera un tsunami economic fără precedent. Cu toții va trebui să facem față celor două calamități. Cutremurul zgâlțâie din temelii sau pune deja la pământ numeroase afaceri din domeniile economice sugrumate de starea de urgență (turism, HoReCa, comerț, servicii, divertisment, evenimente și lista poate continua), însă acesta este numai începutul. Pentru că, plauzibil, fluxul de apă puternic și brusc ce se va pune în mișcare în urma acestui cutremur va mătura totul în cale. Este de văzut ce va rămâne după ce apele se vor retrage.
Cred că diferența față de celelalte crize financiare/economice pe care le-a experimentat omenirea de-a lungul istoriei este dată în cazul de față de factorul predictibilității. Știm clar că urmează negreșit o criză și nu prea suntem pregătiți, nu avem antidot. Asta pentru că, în esență, nu prea știm cum ar trebui să intervenim pentru a face față tăvălugului, deoarece încă nu putem evalua slabiciunile și, implicit, pagubele. Tocmai de aceea, măsurile necesare pentru a redresa situația se vor fi dezvăluit etapizat, zi cu zi, în funcție de mecanismele care vor ceda. Primordial în acest moment este să intervenim pas cu pas pentru a solidifica segmentele slăbite și/sau expuse, cu scopul de a evita un scenariu apocaliptic. Așa cum nu există medicație specifică sau vaccin pentru coronavirus, nici pentru combaterea crizei din plan economic, care a început să se manifeste, nu există o rețetă clară.
În concluzie, privind tabloul descris mai sus, pentru diminuarea pe cât posibil a pierderilor plauzibile, pentru ținerea sub control a stricăciunilor sau chiar pentru supraviețuire, umanitatea are nevoie ca indivizii, colectivitățile, companiile, autoritățile, instituțiile și partidele să funcționeze ca un tot, unindu-și eforturile în aceeași direcție. Cu cât vor lucra/funcționa mai dispersat, cu atât crește vulnerabilitatea. Individualismul riscă să producă destructurarea societăților și economiilor. Mai mult ca niciodată, acum avem nevoie de empatie, compasiune, deschidere, conlucrare și moralitate pentru a ne asigura reziliența pentru vremurile tulburi care ne așteaptă. Alături de cele spuse, pentru România, mai important ca niciodată este, de asemenea, să înfrânăm, ca societate și ca economie, cinismul și populismul.
Statul, ca entitate aflată în slujba cetățenilor, ar trebui să intervină punctual, etapizat, în valuri și pe termene scurte pentru susținerea directă a persoanelor și companiilor vulnerabile și/sau afectate, dar fără a crea business-uri paralele și fără a căpușa și risipi resursele. Dincolo de funcționari, un rol esențial în buna funcționare a statului îl au partidele politice, care conduc direct și indirect instituțiile. Cei doi mastodonți ai politicii mioritice – PSD și PNL, care au condus pe rând sau chiar împreună destinele României postdecembriste, nu par a realiza deocamdată pericolul iminent care ne paște. Comportamentul iresponsabil și inconștient este la el acasă printre politicienii noștri.
Pentru a exemplifica și demonstra faptul că politicul este aerian și pe lângă subiect o să mă refer la bătălia și ping-pong-ul amânării ratelor la credite. PNL – prin intermediul Guvernului – și PSD – prin intermediul Parlamentului – se duelează de la distanță în a oferi populației și mediului de afaceri soluții de amânare a datoriilor către bănci. Ambele moratorii au în vedere o perioadă de 9 luni. Dacă PNL vrea ca măsura amânării ratelor să se aplice numai debitorilor (persoane fizice sau juridice) afectate direct sau indirect de criza sanitară, PSD mizează pe o aplicabilitate generalizată, ducând la extremă intervenția. De asemenea, există diferențe între moratorii și în ceea ce privește recuperarea dobânzilor valabile pentru intervalul în care ratele nu se plătesc, la unii bancile vor recupera eșalonat banii, la ceilalți Dumnezeu cu mila.
În esență, se merge pe ideea de a pune pe umerii băncilor toate greutățile pe care le cumulează indivizii și afacerile pe un termen ce pare extrem de mare, dacă avem în vedere că în realitatea de astăzi 9 luni arată ca o eternitate. Invariabil, este absolut necesar ca băncile să-și păsuiască clienții impactați, iar finanțatorii au luat măsuri în acest sens încă dinainte de a se gândi politicienii, unii dintre ei ocupați – spre exemplu zilele trecute – în Parlament cu promovarea legilor ”vechi și noi” care să îngrădească cât mai mult activitatea băncilor. Diferența maximă dintre moratoriile politicianiste și cele anunțate individual de bănci este reprezentată de timpul luat în discuție. Timp care înseamnă bani! Instituțiile de credit au adoptat o politică de intervenție în etape, gândind soluții de amânare a ratelor pe termene ce variază între una și trei luni, urmând ca apoi să asume noi decizii în funcție de cum evoluează situația. Timpul prevăzut în moratoriile promovate de partidele politice este de altfel principala nemulțumire a industriei bancare. Cu cât vorbim despre un timp mai mare cu atât resursele (banii) blocate sunt mai mari. Blocarea banilor generează probleme ca într-un joc de domino. Nimic nu mai poate funcționa dacă băncile clachează. Spre exemplu, în varianta dorită de PSD, băncile ar trebui ca 9 luni să nu mai încaseze niciun ban de la toți debitorii, dar să crediteze, obligatoriu și fără sincope, în continuare, populația, economia și Statul. Totodată, în cele 9 luni, băncile trebuie să dispună de disponibilități pentru a acoperi depozitele care ajung la maturitate, în cazul în care deponenții vor dori să intre în posesia banilor. Vor putea bancherii să răspundă acestor provocări fără niciun fel de emoție, jonglând între resursele atrase și cele plasate, fără să încaseze nimic timp de 9 luni? Mă abțin să răspund la această întrebare!
Pe fondul imaginii deficitare din ochii societății cu care se confruntă de ani buni industria bancară, politicul a intervenit legislativ în ultimii ani, de multe ori grobian (vezi exemplul taxei pe lăcomie!), inflamând lucrurile în loc să calmeze spiritele. Totul, de ochii lumii, ca un spectacol grotesc, în care măcar figurativ băncile sunt puse cu botul pe labe. Dar oare dinamitând o industrie esențială pentru buna funcționare a întregii economii, care asigură resursa esențială – banii – pentru orice individ și orice companie, nu dăm foc întregii case?
În aceste zile, mai presus de orice, datoria noastră a tuturor este să asigurăm integritatea lanțului economic. Tot în aceste zile, mai presus de orice, politicul are datoria de a promova soluții punctuale și necesare pentru a menține funcționalitatea fluxului de resurse, totul pe principiul intervenției pompieristice, aruncând cu apă doar acolo unde arde focul. Și mai are o responsabilitate esențială, pe care din păcate nu și-a însușit-o niciodată în ultimii 30 de ani. Trebuie să explice publicului larg, electoratului, simpatizanților că este deosebit de important să asigurăm integritatea lanțului economic. Să ne plătim facturile dacă nu am fost afectați de criza sanitară, să ne plătim ratele la bănci dacă nu am fost afectați de criza sanitară, să continuăm să economisim și să ne aprovizionăm cumpătat cu simțul responsabilității față de semenii noștri. Dar asta presupune automat renunțarea la cinism și populism!
