Intotdeauna, atunci cand avem in vedere accesarea unui credit intr-o alta valuta decat aceea in care suntem platiti, trebuie sa nu uitam un amanunt extrem de important, reprezentat de riscul valutar. Clientii care aleg sa se imprumute in euro, dolari, franci elvetieni sau o alta valuta decat leul se expun acestui risc, care – in cazul unor fluctuatii majore ale cursului valutar – devine de cele mai multe ori aproape imposibil de administrat.
Istoria recenta ne arata ca persoanele care au luat un credit in euro in anul 2007, la un curs mediu de 3,4 lei/euro, peste doi ani au fost nevoiti sa scoata din buzunar in medie 4,2 lei/euro, cu aproape un leu mai mult pentru fiecare euro pe care trebuiau sa-l plateasca la banca. Mai exact, acestia au avut de suportat o crestere de aproape 25% a ratei lunare, cost suplimentar pentru care banca nu poate fi invinovatita in vreun fel.
In cazul romanilor care s-au imprumutat in franci elvetieni, lucrurile arata mult mai rau, in conditiile in care pentru un credit luat in 2007, cursul mediu de circa 2 lei/CHF s-a majorat in 2009 pana la 2,8 lei/CHF, iar un an mai tarziu pana in 3,2 lei/CHF, culminand cu o valoare de aproximativ 3,6 lei/CHF in perioada 2012 – 2014.
Uitandu-ne pe aceste cifre putem observa ca, numai dupa doi ani de la primirea creditului, clientii cu credite in franci elvetieni au avut de suportat o diferenta de curs de 40%. In prezent, ratele acestor persoane sunt mai mari cu aproximativ 80% numai din cauza aprecierii francului. Mergand pe acelasi rationament al riscului valutar, scumpirea abrupta a ratelor la creditele in franci elvetieni nu poate fi pusa in carca bancilor.
Situatia este insa ceva mai complicata, o parte a opiniei publice insistand pe ideea ca produsele de finantare in franci elvetieni au fost capcane pentru consumatori, elaborate de bancheri in cunostinta de cauza, cu scopul de a-si majora cota de piata si pentru a avea castiguri cat mai mari. De cealalta parte, bancherii resping categoric aceasta idee, subliniind ca nu a fost decat o decizie de business, care se baza pe elementul de oportunitate furnizat de posibilitatea de a acorda potentialilor clienti sumele de care aveau nevoie. Un subterfugiu legal prin care gradul de indatorare impus de Banca Nationala nu mai constituia o problema pentru persoanele care nu se calificau pentru un credit in lei sau euro care sa-i fie suficient.
Acestea fiind pozitiile celor doua parti, oricare ar fi adevarul, in mod clar, bancherii si totodata clientii au dat dovada de lacune in cunostintele de educatie financiara sau – pur si simplu – au fost total neinspirati, in conditiile in care francii elvetieni faceau parte din categoria valutelor supranumite „monede exotice”. Este clar pentru toata lumea ca sintagma „exotic” nu se referea la plajele luxoase cu nisip fin si apa cristalina, ci functiona ca un semnal de alarma ce scotea in evidenta volatilitatea crescuta a acestor valute.
Este o realitate faptul ca in perioada 2006 – 2008, Banca Nationala a Romaniei a subliniat in mai multe randuri pericolul la care se expun bancile si clientii care mizeaza pe finantarea in franci elvetieni, insa fara efectul scontat. Asa se face ca in prezent vorbim despre credite in franci elvetieni de aproximativ 2 miliarde de euro. Valoarea considerabila, procesele clientilor pe ideea conversiei acestor imprumuturi la cursul RON/CHF de la data acordarii si „scumpirea” excesiva a ratelor acestor credite provocata de deprecierea leului in raport cu francul elvetian au creat in societate ideea ca bancile „le-au dat o mare teapa” romanilor prin finantarile in aceasta valuta. Aceasta opinie este incurajata si de zona politicului, care vrea sa profite incercand prin schimonosirea si mioritizarea Directivei Europene 17/2014 privind conversia creditelor sa joace rolul unui adevarat haiduc, care ii apara pe cei slabi si saraci de furia celor puternici si bogati. Motivatia politicienilor este data bineinteles de posibilitatea de a obtine capital electoral.
Dincolo de absurdul discutiilor contradictorii ireconciliabile, de falia tot mai mare creata intre banci si clientii nemultumiti si de imaginea bancilor care are de suferit tot mai mult, eu as vrea sa semnalez un lucru extrem de important, lasat la o parte de opinia publica, care se refera la grupul de clienti cu credite in euro, despre care nu vorbeste nimeni atunci cand vine vorba despre conversie. In ambele situatii, impovararea consumatorilor care s-au imprumutat in valuta s-a produs din cauza deprecierii monedei nationale in raport cu aceste valute. In ambele situatii, vina o poarta riscul valutar asumat de banca si de client la semnarea contractului de credit. Exista tentatia, explicabila intr-o oarecare masura, de a favoriza clientii cu credite CHF, de a-i victimiza excesiv. Nu sesizati aici o forma de discriminare? Nu si-au asumat clientii cu credite in euro acelasi principiu al riscului valutar ca si persoanele care au mizat pe franci? Nu au avut de pierdut si clientii cu credite in euro de pe urma deprecierii monedei nationale?
Fara a accentua ideea discriminarii clare care se produce pe linia „salvarii” cu orice pret a tuturor consumatorilor care s-au imprumutat in franci, uitand de interesele persoanelor finantate in euro, trebuie sa fim de acord cu faptul ca posibilitatea conversiei creditului din valuta in lei a existat, exista si va exista in Romania. Asa cum subliniaza Asociatia Romana a Bancilor si Consiliul Patronatelor Bancare din Romania, bancile fac denominarea creditelor, in diverse situatii, pentru persoanele care nu mai pot plati in valuta initiala a imprumutului. Si o fac fara a fi nevoie de o lege speciala in acest sens. Spre exemplu, Volksbank apeleaza la conversia creditelor in franci elvetieni pentru tot portofoliul de clienti, fara sa fie obligata de un anumit act normativ. O face dintr-o anumita viziune de business in perspectiva vanzarii subsidiarei din Romania, o face pentru imagine, o face pentru o reparatie morala, o face pentru clienti sau o face pentru putin din fiecare dintre aceste motivatii enumerate.
Cred ca problemele reale pe care le intampina clientii care au imprumuturi in euro sau franci elvetieni se pot rezolva direct in relatia client-banca, prin negociere directa, sau in instanta. Sunt convins ca nu este necesara „falsificarea” Directivei Europene 17/2014 privind conversia creditelor prin aplicarea ei retroactiva pentru solutionarea acestei chestiuni. Daca, spre exemplu, se respecta reglementarea privind realizarea denominarii la cursul zilei in care se face operatiunea si o persoana beneficiaza de conversia creditului in franci la cursul de 3,6751 lei/CHF, iar peste o luna francul ajunge sa coste numai 2,5 lei, vom discuta din nou despre faptul ca bancile isi batjocoresc clientii?
