Dosarele de dare în plată aflate deja pe rolul instanțelor vor putea să-și urmeze cursul chiar dacă Curtea Constituțională a României a impus condiția impreviziunii, spune avocatul Alina Bîrsan, partener în cadru firmei de avocatură PeliFilip, într-un interviu acordat publicației online www.BankingNews.ro.
Posibilitatea de a mai da în plată creditul în schimbul stingerii datoriei la bancă va fi o excepție și nu o regulă, în noile condiții, impuse de CCR.
În cadrul interviului, avocatul explică și cum anume ar putea fi demonstrată impreviziunea, de cine trebuie probată și, implicit, ce instrumente au băncile pentru a contracara dovezile aduse de debitor.
Între altele, contează când anume a apărut condiția impreviziunii, fie că impreviziune înseamnă creșterea ratei creditelor din cauza cursului valutar sau a dobânzilor sau a altor evenimente ce au făcut ca datoria lunară de plată să devină oneroasă.
Dacă aceste condiții au apărut acum mai bine de trei ani, iar clientul nu a invocat impreviziunea, este posibil să n-o mai poată face, deoarece s-a scurs termenul de prescripție.
– Dosarele din instanță ar trebui reinstrumentate după apariția deciziei CCR, deoarece a apărut condiția impreviziunii?
– Ulterior publicării deciziei CCR, dosarele aflate pe rolul instanţelor de judecată vor fi reluate (dacă au fost suspendate până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate de CCR) sau continuate. Este de așteptat că decizia CCR va conduce la o regândire a strategiei dosarelor în curs întemeiate pe legea dării în plată, întrucât aceasta va trebui să aibă în vedere teoria impreviziunii (în cazul în care nu a avut-o iniţial). Practic vorbind, adaptarea strategiei va fi făcută de la caz la caz, în funcţie de elemente precum conţinutul cererilor şi apărărilor părţilor, stadiul dosarelor şi măsura în care mai poate fi formulată o cerere modificatoare, atitudinea părţilor faţă de o modificare realizată ulterior expirării termenului legal. În plus, orice strategie trebuie să țină cont de modul în care instanţele vor înţelege să dea curs efectului obligatoriu al deciziilor CCR și dispozițiilor privind rolul lor activ care le permite, printre altele, să pună în discuţia părților orice împrejurări de drept şi să restabilească calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii.
Conform deciziei CCR, instanța trebuie să verifice întrunirea condițiilor pentru aplicarea teoriei impreviziunii şi o poate face în diversele demersuri procesuale. Astfel, dacă un creditor nu a invocat neîntrunirea condițiilor pentru aplicarea impreviziunii în contestaţia împotriva notificării de dare în plată a debitorului (așa cum este cazul înmajoritatea dosarelor întemeiate pe legea Dării în Plată aflate pe rolul instanţelor), părţile ar trebui să o poată invoca în acţiunea întemeiată pe art. 8 din legea dării în plată prin care consumatorul cere adaptarea şi/sau încetarea contractului de credit.
Prin urmare, decizia CCR nu conduce în mod necesar la inițierea unor noi demersuri în baza legii dării în plată. În funcție de circumstanțe și de interesele părților implicate va fi posibilă continuarea demersurilor deja iniţiate, cu noua nuanță a verificării condițiilor pentru aplicarea teoriei impreviziunii sau inițierea unor noi demersuri folosind argumentele rezultând din aceasta.
Va fi interesant de urmărit însă cum vor interpreta instanțele efectul deciziei CCR asupra prescripției dreptului material la acțiune. În măsura în care legea dării în plată nu creează un drept nou pentru debitori, ci este mai degrabă un caz particular al aplicării teoriei impreviziunii, termenul de prescripție (în general de 3 ani) ar trebui să curgă de la momentul la care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască apariția stării de impreviziune (și nu de la data la care a intrat în vigoare legea). Acest moment poate fi, din punct de vedere practic, destul de dificil de stabilit. Sarcina instanţelor este cu atât mai grea cu cât acestea vor trebui să ia in calcul diferitele cauze de suspendare sau întrerupere a termenului de prescripţie, care au particularităţi diferite după cum condiţiile impreviziunii au apărut înainte sau după intrarea în vigoare a noului Cod Civil. Dacă însă instanţele vor considera că legea dării în plată conferă drepturi noi debitorilor, ar trebui ca termenul de prescripție să curgă de la data intrării în vigoare a legii. Este posibil să vedem în perioada următoare o practică neunitară a instanțelor pe acest aspect.
– Creditorul poate răspunde demersului debitorului care invocă impreviziunea printr-o cerere modificatoare pentru a demonsta că persoana care a contractat creditul are o situație financiară mai bună decât pretinde. Ce pârghii are la dispoziție creditorul pentru a demonstra acest lucru?
– Prin decizie, CCR a criticat faptul că legea dării în plată nu „face o diferenţiere între debitorii de bună-credinţă şi cei de rea-credinţă, între cei care nu mai pot să plătească şi cei care nu mai vor să plătească” şi a adăugat că legea „trebuie să se aplice doar debitorilor care, deşi au acţionat cu bună-credinţă (…), nu îşi mai pot îndeplini obligaţiile ce rezultă din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior şi pe care nu l-au putut prevedea la data încheierii contractului de credit”. În lumina acestor critici debitorilor le revine în primul rând obligațiade a proba îndeplinirea condițiilor impreviziunii, inclusiv apariţia unui eveniment excepțional şi exterior care a dus la dezechilibrarea raporturilor contractuale astfel încât executarea obligațiilor de către debitor a devenit excesiv de oneroasă, e.g. evenimente care ţin de criza financiară care au condus la situaţia financiară precară a debitorului.
La rândul lor, creditorii vor putea recurge la mai multe tipuri de probe, cum ar fi înscrisuri, interogatoriul debitorului, expertize sau chiar martori, pentru a încerca să demonstreze că situația financiară a debitorului nu este atât de precară pe cât pretinde acesta. În situaţia foarte probabilă în care nu deţine înscrisuri privind situaţia financiară a debitorului, creditorul poate solicita instanţei să ceară persoanelor care deţin astfel de înscrisuri să le depună la dosarul cauzei, fie că este vorba de debitor, de alte persoane fizice sau juridicesau de autorităţi şi instituţii publice. Ca regulă, aceste persoane au obligaţia de a se conforma solicitărilor instanţelor de judecată. De exemplu, la cererea creditorului sau din oficiu,instanţa va putea solicita debitorului să depună o listă privind conturile sale bancare şi bunurile pe care le deţine în proprietate, va putea solicita angajatorului debitorului să furnizeze informaţii privind nivelul veniturilor salariale ale debitorului şi evoluţia acestora,va putea solicita informaţii de la organele fiscale privind veniturile şi bunurile impozabile ale debitorului.
Totodată, creditorul ar putea solicita administrarea probei cu interogatoriul debitorului pentru a obține informaţii cu privire la situaţia sa patrimonială. Dacă debitorul nu depune înscrisurile solicitate de instanță sau refuză să răspundă la interogatoriu, instanța poate considera că sunt dovedite susținerile creditorului. Nu trebuie uitat și că, în temeiul rolului activ al instanţei de judecată, în funcție de circumstanțele cauzei, instanțele au posibilitatea de a pune în discuția părților necesitatea altor probe, putând chiar să ordone administrarea lor împotriva voinței părților.
– Dacă instanța decide că sunt îndeplinite condițiile impreviziunii, potrivit deciziei CCR, poate dispune adaptarea contractului sau încetarea lui. Ce înseamnă, însă, juridic, încetarea contractului (asta deoarece există interpretări ale juriștilor potrivit cărora debitorul ar trebui să ramburseze întreg creditul dacă se dispune încetarea contractului)?
– Într-adevăr, primul pas este ca instanţele să stabilească dacăsunt îndeplinite condiţiile invocării impreviziunii. În caz afirmativ se pune problema ce soluții pot pronunța. Principiul (care în noul Cod Civil este expres reglementat) este acela că instanţa va putea dispune fie adaptarea contractului de credit, fie încetarea acestuia. Instanţa va trebui să ţină cont de scopul aplicării impreviziunii în contracte, precum şi de intenţia legiuitorului atunci când a adoptat legea dării în plată, anume restabilirea echilibrului contractual în condiţiile în care pe perioada contractuală a intervenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului şi care a făcut excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor contractuale pentru una dintre părţi (e.g., CCR face referire în decizia sa la „acele situații apărute în urma crizei economice din cauza căreia debitorii nu au mai fost capabili să își execute obligațiile asumate prin contractele de credit”).
Decizia CCR menţionează în repetate rânduri că atâta timp cât utilitatea socială a contractului poate fi menținută, iar părțile își pot executa în continuare obligațiile contractuale, instanța va încerca în primul rând să modifice contractul astfel încât să restabilească echilibrul contractual între părți (un astfel de exemplu îl putem vedea în practică instanțelor sesizate cu modificarea contractelor de credit în CHF sau care conțin clauze abuzive).
Încetarea contractului apare astfel că măsură ultimă, ce urmează a fi decisă în cazul în care adaptarea nu este posibilă. În general încetarea contractului ar presupune că debitorul ar fi obligat să ramburseze suma împrumutată, împreună cu dobânzile, costurile și comisioanele aferente. Întrucât premisa aplicării impreviziunii este aceea că debitorul se află în imposibilitatea rambursării din cauza evenimentelor exterioare, încetarea contractului cu obligarea la replata principalului și a tuturor accesoriilor nu pare a fi în spiritul aplicării impreviziunii și nu ar permite o reechilibrare adecvată a prestațiilor între părți. Este astfel mai probabil că în cazul în care instanțele vor dispune încetarea contractului, debitorul nu va fi obligat să ramburseze în întregime, ci numai parțial principalul și/sau dobânzile și alte costuri. Va fi interesant de urmărit ce soluții vor adopta instanțele față de posibilitatea încetării contractului prin darea în plată a imobilului pentru stingerea datoriilor (total sau parțial).
– În ce condiții se va mai putea face transferul dreptului de proprietate, așa cum prevede darea în plată, în urma unui demers în instanță?
– Decizia CCR pare să indice că transferul dreptului de proprietate către creditor în condiţiile legii dării în plată ar fi o limită superioară a soluțiilor pe care le poate pronunța instanța în cazul în care constată că sunt întrunite condițiile impreviziunii și nu ca o soluţie obligatorie. Din contră, aceasta poate fi soluția cel mai puțin utilizată de către instanțe, care ar trebui să încerce mai întâi adaptarea contractului. În orice caz, analiza va trebui făcută de la caz la caz, instanțele având rolul dificil de a analiza situația fiecărui contract de credit pentru care a fost inițiată procedura de dare în plată (fie prin contestarea creditorului, fie la cererea debitorului) și de a găsi cea mai potrivită soluție pentru reasigurarea echilibrului (inclusiv rescadențarea termenelor de plată, reducerea dobânzilor și a comisioanelor, conversia creditelor acordate în monedă străină). Astfel, în mod interesant, regula care s-a dorit a fi instituită prin legea dării în plată ajunge să constituie practic o excepție ca urmare a deciziei CCR.
– Dacă o bancă respinge notificarea de dare în plată a unui client deoarece nu sunt îndeplinite în totalitate cele patru condiții de la articolul 4 al legii debitorul mai are alte posibilități la îndemână pentru a beneficia de condiții mai bune în cadrul contractului?
– Nimic nu împiedică creditorii să respingă dosarele întemeiate pe legea dării în plată pentru neîndeplinirea celor patru condițiile din art. 4 al legii. În cazul unei respingeri însă, debitorii pot la rândul lor să formuleze acţiuni în instanţă având ca obiect adaptarea şi/sau încetarea contractelor de credit (potrivit art. 8 din lege). În acest caz creditorii vor putea susține în fața instanței fie că nu sunt îndeplinite condițiile art. 4, fie că nu sunt întrunite condițiile pentru aplicarea impreviziunii.
