Creditul comercial – adică finanțarea pe care companiile și-o oferă una alteia prin plata întârziată a facturilor – a devenit principalul mod de creditare în economia României. Fenomenul este atât de răspândit încât, potrivit bancherilor, volumul creditului comercial este de două ori mai mare decât creditul bancar acordat companiilor, preciza recent Florin Dănescu, directorul executiv al Asociației Române a Băncilor (ARB).
Dar acesta este unul dintre multele mesaje ce s-au auzit tot mai des de la BNR și bancheri.
Dezechilibrul dintre creditarea comercială și cea bancară a atras atenția liderilor din sistemul bancar, care în ultima perioadă au lansat semnale de alarmă. Atât reprezentanții băncilor comerciale, cât și oficialii BNR, au vorbit despre necesitatea unei schimbări de paradigmă, subliniind că actuala situație – în care firmele se bazează pe “creditul comercial” în loc să apeleze la bănci – nu este sustenabil pe termen lung.
Cu alte cuvinte, firmele se expun unor riscuri ridicate, dar de multe ori nu cunosc acest pericol. Tot din lipsa cunoștințelor, companiile preferă această formă de finanțare, deși costul este mult mai scump decât în cazul unui împrumut bancar obișnuit.
Așa că astăzi, BankingNews îți explică ce este creditul comercial, cum funcționează și de ce companiile îl aleg în locul creditelor bancare. În final tragem câteva concluzii, traducem mesajul oficialilor din BNR și oferim câteva explicații despre câștigul nostru, al românilor, dacă vom reuși să schimbăm paradigma.
Creditul comercial pe scurt
Dominanța creditului comercial în România: Doar 25% dintre IMM-urile românești au contractat vreodată un credit bancar, restul autofinanțându-se sau apelând la credit furnizor. Astfel, România este pe ultimul loc în UE la ponderea creditului bancar în PIB și concomitent pe primul loc la ponderea creditului comercial, anunță oficialii BNR în aceste zile.
Datele recente privind raportul credit comercial/credit bancar: În trecut, creditul comercial ajungea să fie de 3 ori mai mare decât creditarea bancară a companiilor; recent raportul s-a redus la aproximativ 2 la 1, creditul comercial rămânând totuși dublu față de cel bancar.
Valoare colosală: Datoriile comerciale ale firmelor nefinanciare din România însumau ~421 miliarde lei în 2023 (cca 85 mld. euro), în creștere anuală cu 7%. Acest nivel reprezintă peste dublul creditării bancare către companii din economie și aproximativ 30% din PIB (față de ~15% PIB cât reprezintă creditele bancare către sectorul corporativ).
Costuri ascunse uriașe: Finanțarea prin amânarea plăților poate părea „gratuită” (nepurtătoare de dobândă), însă are adesea costuri implicite. Spre exemplu, dacă un furnizor majorează prețul cu 1 leu la 10 lei pentru a-i permite clientului să îl plătească după 60 de zile, aparent este un adaos de 10%, dar în termeni anualizați echivalează cu o dobândă de ~60%, deci de peste zece ori mai mare decât dobânda unui credit bancar obișnuit, explica șeful bancherilor, Florin Dănescu, în cadrul unei conferințe de presă.
Risc de neplată mult mai ridicat: Ratele de neperformanță ale creditelor comerciale (facturi rămase neachitate) sunt aproape triple față de cele la creditele bancare. Aproximativ 11% din datoriile comerciale sunt restante, comparativ cu ~4% rata neperformanței la creditele bancare (la nivelul întregului portofoliu bancar). Cu alte cuvinte, probabilitatea de default în cazul creditului furnizor este mult mai mare, vulnerabilizând firmele pe termen mediu și lung.
Ce este creditul comercial și cum funcționează?
Creditul comercial (numit și credit furnizor) reprezintă înțelegerea dintre două firme ca plata bunurilor/serviciilor livrate să fie amânată. Practic, furnizorul oferă cumpărătorului un termen de plată mai mare (30, 60, 90 de zile sau chiar mai mult), timp în care cumpărătorul își poate folosi marfa ori materia primă fără s-o achite imediat. În acea perioadă, furnizorul devine creditorul cumpărătorului – de aici denumirea de „credit”. Acest tip de finanțare este uzual în tranzacțiile comerciale: de la distribuția de bunuri de larg consum (unde supermarketurile plătesc producătorii după vânzarea mărfii), până la construcții (unde plățile pe șantier se fac după execuția lucrărilor) și relația cu statul (multe firme așteaptă luni de zile până primesc banii pe contractele publice).
Un avantaj aparent al creditului comercial este că nu poartă dobândă explicită. Dacă plata are loc în termenul agreat, cumpărătorul nu achită niciun „cost financiar” direct – spre deosebire de un credit bancar, unde ar plăti dobândă lunar. De asemenea, creditul furnizor este flexibil și informal: firmele îl pot negocia direct, fără documentația stufoasă cerută de bănci și fără garanții materiale. În esență, orice firmă își poate credita clienții prin facturi cu scadență amânată, fără aprobări externe.
Totuși, gratuitatea este mai mult o iluzie în multe domenii. Furnizorii își includ de regulă riscul și costul de finanțare în prețul mărfurilor (sau oferă discount-uri celor care plătesc anticipat), deci cumpărătorul plătește indirect un cost. Mai mult, dacă depășește termenul scadent, poate suporta penalități sau oprirea livrărilor. Riscul major cade pe umerii furnizorului: dacă nu își recuperează banii, el suportă pierderea. Cum acest risc nu este gestionat la fel de riguros ca într-o bancă (unde există departamente de analiză și reguli prudente), el se poate propaga în lanț. Într-un scenariu negativ, o astfel de insolvență poate provoca un efect domino – firma care nu încasează intră la rândul ei în dificultate și își amână propriii furnizori ș.a.m.d.
Astfel, recent au apărut avertizări de la Banca Națională a României că prevalența creditului comercial „amplifică riscul de contagiune” în economie, deoarece furnizorii nu dispun de capacitatea de absorbție a riscurilor pe care o au instituțiile de credit
De ce preferă companiile creditul comercial în locul creditului bancar?
În ciuda costurilor ascunse și a riscurilor, companiile din România – de la microîntreprinderi la corporatii mari – preferă creditul comercial ca sursă de finanțare curentă. Motivele țin atât de ofertă, cât și de cerere: pe de o parte, băncile sunt percepute ca având cerințe de creditare stricte, dar de cele mai multe ori multe firmele nu le pot susține/indeplini. Pe de altă parte, antreprenorii percep creditul furnizor ca fiind mai la îndemână și fără costuri imediate.
Accesibilitate și comoditate. Pentru un patron de IMM, este mult mai simplu să obțină o amânare de la furnizorul său decât un credit de la bancă. „E mai ușor, mult mai comod. Îl amâni pe ăla la plată șase luni, 12 luni. La bancă nu merge așa – trebuie să fii mai disciplinat”, explica recent Valentin Lazea, economistul-șef al BNR. Afirmația sa reflectă realitatea din teren: un furnizor cu care ai o relație de business poate tolera întârzieri și renegocia termene, pe când banca impune un grafic ferm de rambursare. Prin credit comercial, firmele câștigă timp să-și ruleze stocurile sau să încaseze de la propriii clienți, evitând blocajul de lichiditate pe termen scurt.
FIRMELE românești sunt nebancabile – un mesaj auzit des la conferințele de la sediul BNR. Multe firme au capitaluri proprii slabe -30% dintre IMM-uri au capitaluri negative de peste 10 ani.
Companiile/ IMM-urile au istorii financiare negative, așa că nu se califică pentru împrumuturile bancare. Bancherii recunosc și ei această problemă structurală și susțin că jumătate din firme au întârzieri la plată. Însă, la finalul anului 2024, Florian Neagu, director al Direcției de Stabilitate la BNR, oferea și ceva context însoțit de cifre. Oficialul vorbea despre multe firme care nu mai dețin nici capitalul minim de 200 de lei. Și atunci, apare întrebarea „cum să ofere o bancă un credit unui IMM care nu e capabil să dețină 200 de lei capital propriu?”
„Din cele 800.000 de companii active, aproape 260.000 sunt cu capitaluri negative. O treime din firmele din economie sunt subcapitalizate. Înseamnă că nu reușesc să îndeplinească această cerință legală de 200 lei”, explica Florian Neagu în cadrul unei prezentări.
În aceste condiții, creditul comercial devine colacul de salvare al multor afaceri ce altfel nu s-ar putea finanța sau nu ar mai exista!
Spre deosebire de creditul bancar, creditul comercial nu are cerințe ce țin de garanții imobiliare sau documente financiare complexe. Multe IMM-uri fie nu dețin active de pus gaj, fie nu au bilanțuri suficient de solide pentru a trece de filtrul bancar. Pentru aceste firme, a obține marfă pe datorie de la un furnizor este adesea singura opțiune de finanțare. Chiar și companiile mari profită de puterea lor de negociere: de exemplu, retaileri importanți își plătesc furnizorii după 60-90 de zile, practic folosind banii furnizorilor ca capital de lucru fără dobândă. În ansamblu, 75% din firmele din România apelează la creditul furnizor pentru a-și finanța activitatea, deoarece accesul la credit bancar rămâne dificil mai ales pentru IMM-uri.
Percepția de cost zero (sau mai mic). Mulți antreprenori consideră creditul comercial drept „finanțare fără cost”, spre deosebire de creditele bancare unde costul este transparent (dobânda și comisioanele). Psihologic, e mai ușor de acceptat o întârziere la plată decât contractarea unei datorii oficiale. „Creditul comercial, chiar dacă pare fără riscuri și fără costuri, generează o vulnerabilitate importantă”, avertizează însă Valentin Lazea.
Firmele ignoră adesea costul de oportunitate – de exemplu, reducerea profitului furnizorului sau pierderea discounturilor la plata imediată. Florin Dănescu, președintele executiv al ARB, subliniază că percepția negativă despre bănci din ultimii ani a contribuit la orientarea companiilor spre creditul comercial: „S-a creat o percepție, chiar de către decidenți, că băncile nu vor să ajute economia”, afirmă acesta, menționând că între 2014-2019 au fost promovate zeci de legi împotriva băncilor, alimentând neîncrederea. Pe acest fond, multe IMM-uri se laudă că nu au credite bancare, considerând asta un semn de prudență, fără a realiza că, în schimb, se îndatorează scump către partenerii comerciali.
Băncile au reguli și mai stricte. După criza financiară, standardele de creditare bancară au devenit stricte, iar intermedierea financiară s-a prăbușit. România are astăzi cea mai redusă intermediere din UE – creditele bancare către sectorul privat reprezintă doar ~24-29% din PIB.
În esență, companiile preferă creditul comercial pentru că este mai ușor de obținut, mai flexibil și invizibil în termeni de datorie pe termen scurt.
Însă această comoditate vine cu prețul unor vulnerabilități pe termen lung: dependența excesivă de bunăvoința partenerilor, potențiale tensiuni în relațiile comerciale și limitarea posibilităților de investiții majore (pe care doar un credit bancar substanțial le-ar putea susține). După cum remarcă Valentin Lazea, multe firme care evită banca o fac cu mentalitatea de supraviețuire, nu de creștere: „Întreprinzătorii preferă să supraviețuiască, nu să crească. Dacă ar vrea să crească, ar apela la creditul bancar”. Cu alte cuvinte, dependența de credit furnizor indică un mediu de afaceri care joacă defensiv, mulțumindu-se cu statu quo-ul, în loc să își asume împrumuturi pentru a se extinde.
Credit comercial vs. credit bancar în PIB: România vs. UE
Situația atipică a României – cu ponderea creditului bancar în economie cea mai scăzută din UE și ponderea creditului comercial cea mai ridicată – reiese clar din statistici. Potrivit BNR, creditele bancare către sectorul privat însumau în 2024 circa 24-29% din PIB, plasând România pe ultimul loc în Uniune, arată cifrele ARB studiate de BankingNews.ro.
Prin contrast, media UE este în jur de 90% (adică volumul creditelor private este aproape egal cu PIB-ul în jumătate din țările europene), iar în economiile dezvoltate din zona euro raportul depășește 100%. De pildă, în zona euro, creditele bancare ajung la ~120% din PIB în medie.
Chiar și în țările din regiune, intermedierea este mult peste nivelul României – în Polonia și Bulgaria, creditele private reprezintă aproximativ 50-60% din PIB, iar în Ungaria peste 70%. La polul opus se află Statele Unite, unde finanțarea firmelor prin bănci e completată de piața de capital, intermedierea financiară totală atingând ~218% din PIB.
Datoriile comerciale între firmele românești reprezintă o proporție neobișnuit de mare din economie. Conform datelor BNR, soldul creditului comercial (totalul sumelor pe care companiile și le datorează reciproc) este echivalentul a aproximativ 20% din pasivele bilanțiere agregate ale firmelor. Raportat la PIB, asta se traduce prin ~30-35% din PIB, un nivel de top în UE. Alte țări cunoscute pentru plăți întârziate, precum Italia sau Grecia, au și ele ponderi ridicate ale creditului comercial, însă România a depășit toate recordurile. „România este țara cu cea mai mare utilizare a creditului comercial din UE”, subliniază și prim-viceguvernatorul BNR Leonardo Badea, in cel mai recent comentariu.
Un studiu al KeysFin arăta că încă din 2016 creditul furnizor reprezenta 36,8% din totalul datoriilor companiilor din România, cu 56% mai mult decât valoarea creditelor bancare la vremea respectivă. Iar fenomenul s-a amplificat pe parcursul ultimului deceniu. Raportul dintre creditul comercial și cel bancar s-a deteriorat după criza din 2008-2010, când băncile au redus drastic creditarea corporate, iar firmele au început să se finanțeze aproape exclusiv „pe spinarea” furnizorilor. Astfel, s-a ajuns ca în anii 2010-2015 volumul creditului comercial să fie de până la 3 ori mai mare comparativ cu creditele bancare către companii. Ulterior, pe fondul relansării moderate a împrumuturilor bancare, acest raport s-a mai îmbunătățit spre 2 la 1 în prezent– rămânând totuși dezechilibrat față de alte economii.
Ca efect direct, economia românească se bazează mult mai mult pe finanțarea „din interior” (furnizori și credit comercial) decât pe cea instituționalizată (bănci). Încă din 2017, Asociația Română a Băncilor, prin vocea președintelui Florin Dănescu, vorbea cu îngrijorare despre importanţa redusă pe care companiile o acordă creditării bancare explicând că „Europa s-a dezvoltat prin credit „.
În România, creditul neguvernamental abia reprezintă un sfert din PIB. Cu alte cuvinte, motorul creditării bancare stă la o„turatie redusă”, deși băncile au resurse. Raportul credite/depozite stă sub 70% din sistemul bancar, preciza Valentin Lazea. „Cu alte cuvinte, la fiecare leu în depozite, doar 70 de bani se regăsesc sub formă de credite”, explica economistul-șef al Băncii Naționale a României (BNR), citat de Agerpes.ro.
Situația ne arată că avem un potențial nevalorificat: există lichiditate internă care ar putea finanța creșterea economică.
În alte state UE, ecartul dintre finanțarea bancară și cea comercială este mult mai mic. De exemplu, în Franța, Italia sau Germania, creditul bancar depășește 100% din PIB, iar creditul comercial are un rol complementar, departe de dimensiunile din România. Faptul că la noi firmele se creditează masiv unele pe altele indică atât o problemă de cerere (reticența companiilor față de bănci), cât și una de ofertă (băncile nu găsesc clienți bancabili în mediul de afaceri local). În ultimă instanță, ponderea redusă a creditului bancar reflectă gradul scăzut de intermediere financiară și de încredere dintre actorii economiei – companii și instituții financiare.
Bancherii explică riscurile ascunse ale creditului comercial
Florin Dănescu, președintele executiv al Asociației Române a Băncilor (ARB), declara recent că firmele care evită băncile și se finanțează prin credit comercial „se finanțează de zece ori mai scump” decât dacă ar lua credit bancar. Oficialul ARB consideră paradoxal faptul că percepția publică a fost construită împotriva creditului bancar – deși acesta este, de departe, cel mai ieftin mod de finanțare. “Creditul bancar, așa cum îl percepem noi, este mai ieftin decât alte tipuri de credite… ”, a spus el tranșant.
Mesajul șefului ARB arată că, uneori, firmele plătesc un preț ascuns foarte mare pentru „gratuitatea” creditului furnizor și că ar trebui să reevalueze aversiunea față de creditele bancare. Dănescu a explicat și mecanismul costului: dacă acceptăm o creștere de 10% a prețului în schimbul a două luni de amânare la plată, echivalează cu o dobândă anualizată de ~60% – enorm față de dobânzile bancare curente.
În plus, el a avertizat că volumul uriaș al creditului comercial (de două ori cât tot creditul bancar din piață) aduce “riscuri foarte mari: de la insolvență, la necunoașterea partenerului” și creează un mediu în care capitalul circulă ineficient.
În același timp, și oficialii Băncii Naționale a României au venit cu propriile evaluări și îndemnuri. Valentin Lazea, economistul-șef al BNR, a evidențiat că România ocupă ultimul loc în UE la ponderea creditului bancar în PIB și primul loc la creditul comercial – o situație care “în mod clar trebuie să se schimbe”. Lazea atrage atenția că rata neperformanței la creditele comerciale este aproape de trei ori mai mare decât la creditele bancare, ceea ce înseamnă că “e de trei ori mai riscant să iei credit comercial decât să iei credit bancar”.
Cu alte cuvinte, firmele se expun unor riscuri ridicate de neîncasare și blocaj financiar dacă își bazează expansiunea pe banii furnizorilor. Lazea interpretează preferința companiilor pentru această formă de finanțare prin prisma mentalității: “Întreprinzătorii preferă să supraviețuiască, nu să crească. Dacă ar vrea să crească, ar apela la creditul bancar”.
El subliniază și aspectul disciplinar – creditul bancar impune rigoare în rambursare, pe când “la creditul comercial îl amâni pe celălalt la plată”, ceea ce pare convenabil dar nu stimulează dezvoltarea pe termen lung a companiilor.
Mesajul oficialului BNR către mediul de afaceri vorbește despre dependența excesivă de creditul furnizor care limitează potențialul de creștere al firmelor și le lasă într-o zonă de vulnerabilitate, iar o tranziție treptată spre finanțare bancară ar fi benefică. Băncile, la rândul lor, “au resurse însemnate ce pot fi utilizate pentru creditarea firmelor” – dovadă raportul credite/depozite de ~0,7– așa că există spațiu pentru creșterea intermedierii dacă cererea ar exista.
Și Leonardo Badea, prim-viceguvernatorul BNR, a abordat subiectul în cadrul unei conferințe recente. El a confirmat că datoriile comerciale ale companiilor (creditul comercial) au depășit în 2023 pragul de 421 miliarde lei, fiind de peste două ori mai mari decât creditele bancare către companii.
Și Badea a pus accent pe riscul sistemic al acestei structuri susținând că “prevalența creditului comercial între firme amplifică riscul de contagiune în fața unor șocuri adverse, mai ales în condițiile în care furnizorii… nu dispun de capacitatea de absorbție a riscurilor pe care o au instituțiile de credit”.
Cu alte cuvinte, atunci când finanțarea lanțurilor de aprovizionare stă pe umerii firmelor însesi, un șoc economic (precum o recesiune, o criză de lichiditate) se poate transmite mult mai rapid în economie, prin incapacitate de plată în lanț. Oficialul BNR a remarcat și el că restanțele la furnizori reprezintă ~11% din totalul datoriilor comerciale – semnificativ peste rata restanțelor la creditele bancare.
Mesajele oficialilor români vorbesc despre un model de finanțare a economiei exclusiv „din interior”, nesănătos și care nu valorifică resursele de finanțare interne prin bănci. Practic, BNR sugerează că avem bani în țară care stau nefolosiți, în loc să fie injectați în economie prin credite, iar această anomalie ne costă dezvolarea (dar poate fi corectată).
Bancherii încearcă să demonteze miturile și reticența din jurul finanțării bancare, subliniind că „băncile au capacitatea și dorința de a credita economia”, însă este nevoie ca firmele să facă pasul înainte. Intervențiile publice ale lui Dănescu, Lazea, Badea și ale altor exponenți ai sistemului bancar pot fi interpretate ca un apel la conștientizare și responsabilitate: pe de o parte, către companii – să înțeleagă costurile ascunse și riscurile dependenței de facturile amânate. Pe de altă parte, pare si un mesaj către factorii de decizie – să creeze un mediu care să încurajeze creditarea sănătoasă și să tempereze discursului anti-bănci.
Reducerea dependenței de creditul comercial va însemna o creștere economică mai sustenabilă, cu multiple beneficii pentru companii: acces mai facil la finanțare pentru investiții, creșterea numărului de firme bancabile, reducerea blocajelor financiare pe lanțuri. Desigur, tranziția nu se poate întâmpla peste noapte – este nevoie de încredere reciprocă între bănci și mediul de afaceri.
