Procesele intentate bancilor de clientii cu credite in franci elvetieni se termina prost pentru consumatori atunci cand solicitarile vizeaza obtinerea conversiei imprumuturilor la cursul istoric. Judecatorii au respins in ultima vreme cererile clientilor din mai multe orase din tara ca neintemeiate, bazandu-si verdictul pe principiul nominalismului monetar, consfiintit de Codul Civil, care dispune ca riscul valutar trebuie suportat de catre client.
Chiar daca aproape toate procesele incheiate in ultimele luni pot fi atacate cu recurs, lucrurile nu arata deloc bine pentru clientii cu credite in franci care mizeaza pe deciziile judecatorilor pentru obtinerea conversiei la cursul istoric, in conditiile in care motivarile instantelor fac referire, in toate cazurile la principiul nominalismului monetar.
“In momentul acordarii imprumutului clientul a stiut cu exactitate in ce moneda se acorda imprumutul, precum si faptul ca ambele parti isi asuma o serie de consecinte negative rezultate din riscul valutar. Riscul valutar este suportat de catre consumator, nu in temeiul unei pretinse clauze abuzive, ci fiind consecinta aplicarii principiului nominalismului consacrat de lege. Solicitarea clientului este neintemeiata in conditiile in care fluctuatia cursului valutar este de notorietate, iar banca nu are nicio influenta asupra stabilirii cursului de schimb valutar al francului elvetian”, noteaza, spre exemplu, un judecator din Brasov, in motivarea sa intr-unul dintre procesele de profil.
Ideile exprimate in aceasta motivare le regasim si in pozitiile adoptate de alti judecatori din Bucuresti, Cluj-Napoca, Galati sau Miercurea-Ciuc, ceea ce indica, invariabil, faptul ca actiunea conversiei creditelor in franci la cursul istoric nu are temei juridic in opinia instantelor de judecata.
Unde gresesc clientii si de ce nu este posibila conversia la cursul istoric
Horatiu Schiopu, Avocat – asociat la S.C.A. SCHIOPU SI ASOCIATII, a explicat pentru publicatia online www.bankingnews.ro motivele pentru care, din punct de vedere legislativ, conversia unui credit din valuta in lei la cursul din ziua primirii imprumutului este imposibila. Va prezentam mai jos pozitia exprimata de avocatul Horatiu Schiopu.
[dropcap]”[/dropcap]In cazul multora din cererile in care Banca e chemata in judecata, consumatorii solicita atat inghetarea cursului de schimb la un anumit moment (data incheierii conventiei), cat si conversia creditului in lei. Aceste cereri se exclud reciproc, deci solicitarea lor impreuna este lipsită de consistenta logica si juridica. Daca vorbim de inghetarea cursului – deci plata in moneda creditului, dar la un curs fix, prestabilit de consumatori (!) – nu mai are sens/obiect cererea privind denominarea (conversia creditului intr-o alta moneda, care sa fie si moneda de plata) si vice-versa.
Prin Codul civil de la 1864, deci cu peste 150 de ani in urma, legiuitorul roman a introdus prin art. 1578 Cod civil asa-numitul principiu al nominalismului monetar, potrivit caruia – pe ințelesul tuturor – o obligatie constand in plata unei sume de bani la un termen mai indepartat, se va face obligatoriu in aceeasi moneda stabilita de partile contractante. Astfel, incercarea disperata a unor teoreticieni, sa demonstreze ca acest principiu ar statua exact necesitatea conversiei, in ciuda claritatii textului de lege si a interpretarii date de juristi consacrati timp de peste 150 de ani, va ramane o simpla incercare temerara, lipsita de coerenta si consistenta juridica.
Este adevarat ca pentru imprumuturile in valuta straina, in special CHF, dar nu numai, sarcina de plata a titularilor este mai mare prin raportare la moneda nationala. Dar aceasta aparenta majorare nu se datoreaza sub nicio forma bancii, neavand legatura nici cu moneda de plata a creditului, nici cu obligatiile contractuale asumate de parti. In orice contract de credit imprumutatul/consumatorul este cel care a ales moneda creditului, banca oferind atat in perioada anterioara (2007-2008), cat si in prezent, credite in mai multe valute, inclusiv in Lei, pentru motive ce tineau strict de costul creditului (dobanzile din piata) la acel moment.
Astfel, alegerea facuta de consumator nu poate fi acum imputata bancii. Solicitarile de ”conversie a creditelor in lei”, dar efectuate nu oricum, ci la cursul de schimb al monedei nationale la data acordarii creditului si in conditiile impuse de consumatori, eventual prin forta presiunii mediatice sau a unor hotarari judecatoresti, nu reprezinta decat o speculatie financiara in forma simpla. Este extrem de simplu de demonstrat prin calcule aritmetice elementare ca imprumutatii in Lei (sau Euro) au platit in perioada 2007-2014, mult mai mult pentru un credit echivalent, fata de cei care au optat atunci pentru CHF. Acum situatia s-a echilibrat, mai ales intre creditele in CHF si Euro.
Important de retinut este ca in nicio ecuatie/discutie, nu trebuie ignorati deponentii bancilor, care au calitatea de creditori ai acestora, spre deosebire de beneficiarii creditelor, care sunt debitori ai bancii. Banca ramane obligata fata de deponenti la restituirea aceleiasi sume de CHF sau Euro, egala cu cea depusa (plus dobanda). Banca nu poate restitui deponentilor banii intr-o alta moneda decat au depus acestia. Acesta este motivul determinant pentru care o Banca nu poate face conversia unui credit dintr-o valuti in alta cu usurinta expusa de clienti si, in niciun caz, la un curs dorit sau impus de catre acestia.
Apoi, daca Banca a dat CHF sau Euro drept credit si – prin absurd – conversia in alta moneda (leu) s-ar face la ghiseele acesteia, cu leii primiti azi, (la cursul de azi) ar putea cumpara exact aceeasi suma in CHF/Euro pe care a dat-o si nimic mai mult! Insa, daca ar fi admisa cererea consumatorilor privind conversia in Lei la un curs istoric, banca ar inregistra evident fie o imposibilitate de plata a depozitelor/deponentilor – ceea ce ar crea fata de acestia un dezechilibru total injust, dar si nelegal – fie o pierdere fortata de capital fata de cursul de schimb la zi, ea fiind obligata la reevaluarea activului bilantier la zi, nu la un curs istoric, cu afectarea proprietatii private a actionarilor. Niciuna dintre cele doua consecinte nu poate fi acceptata intr-un stat de drept.„
Ce este nominalismul monetar si ce implicatii are acest principiu asupra contractelor de credit
Prof. univ. dr. H.C. Corneliu Birsan de la Facultatea de Drept a Universitatii din Bucuresti trateaza pe larg subiectul nominalismului monetar intr-un studiu publicat de portalul www.juridice.ro. Intitulat ”Principiul nominalismului monetar si impreviziunea in contractul de imprumut de consumatie avand ca obiect o suma de bani: o asociere ireconciliabila?”, materialul surprinde, intr-o maniera profesionista, elemente despre evolutia si perspectivele nominalismului monetar, cu detalii privind abordarea acestui principiu in corelatie cu diverse articole legislative.
”In materia imprumutului de consumatie avand ca obiect o suma de bani, principiul nominalismului monetar apare drept o constanta, atat din perspectiva vechii reglementari, cat si raportat la noul Cod civil. De altminteri, de-a lungul timpului, sub imperiul Codului civil din 1864, principiul mentionat a fost extins pe cale doctrinara si jurisprudentiala in privinta tuturor obligatiilor pecuniare, iar in noul Cod civil si-a găsit o reglementare de principiu in cadrul art. 1.488 alin. (1), potrivit caruia debitorul unei sume de bani este liberat prin remiterea sumei nominale datorate.
In concret, nominalismul monetar presupune o egalitate cantitativa, in sensul ca debitorul obligatiei de restituire rezultata dintr-un contract de imprumut de consumatie avand ca obiect o suma de bani va fi eliberat prin plata sumei numerice prevazute in conventie, indiferent de fluctuatiile monedei convenite. Astfel, in virtutea principiului mentionat, moneda ajunge sa aiba, din punct de vedere juridic, o valoare stabila, chiar daca, in plan economic, valoarea de piata a monedei poate fi variabila, in functie de diferiti indici, de regula, cursul de schimb intr-o alta moneda.
In fapt insa, principiul nominalismului monetar poate constitui o sursa de conflict intre creditor si debitor, pentru ca o obligatie initial echilibrata, pe parcursul executarii, poate parea disproportionata din cauza survenirii unor evenimente de natura diferita, cu consecinte in planul „valorii” monedei. Problema deprecierii monetare pe parcursul executarii contractului de imprumut a fost tratata, mai intai, pe taramul clauzelor de indexare si, mai apoi, pe acela al teoriei impreviziunii.
Atat admiterea clauzelor de indexare, cat si teoria impreviziunii au fost solutionate in mod distinct in legile noastre fundamentale civile succesive, respectiv Codul civil din 1864, in prezent abrogat, si, ulterior, in noul Cod civil.”, subliniaza Prof. univ. dr. H.C. Corneliu Birsan.
Citeste pe www.juridice.ro studiul semnat de Prof. univ. dr. H.C. Corneliu Birsan ce este nominalismul monetar si ce implicatii are acest principiu asupra contractelor de credit.
