De ce sunt creditele din România mai scumpe decât în țările dezvoltate

O dilemă pentru publicul larg din România a fost și este în continuare următoarea chestiune: de ce nu avem același nivel al dobânzii la credite ca în țările dezvoltate, chiar dacă până la finalul anului 2017 aceste dobânzi au ajuns la minime istorice în România. Uneori poveștile circulă prin viu grai, în special de la cei care lucrează în străinătate și compară practicile bancare din țările europene cu cele de la noi. Ca să înțelegem aceste diferențe va trebui să știm mai întâi care sunt factorii care stau la baza stabilirii nivelului ratelor dobânzilor de către bănci.

Practic vorbim de șase factori cu acțiune directă asupra managementului ratelor de dobândă la nivel de bancă: 1. nivelul ratei dobânzii de pe piețele monetare interbancare; 2. nivelul actual și cel prognozat al inflației; 3. politica monetară practicată de banca centrală; 4. reglementările în domeniul bancar; 5. costul resurselor utilizate și 6. rata de recuperare a investițiilor acționarilor băncii. În continuare, voi aborda fiecare factor și voi explica mecanismul de acțiune asupra ratelor de dobândă pentru creditele din România.

Când vorbim de nivelul ratei dobânzii de pe piețele monetare interbancare ne gândim nu doar la cea de pe piața autohtonă, ci și de piețele internaționale. De ce? Din mai multe puncte de vedere… În primul rând datorită faptului că băncile românești au oferit și oferă credite în valută. Ratele dobânzilor variabile pentru credite în valută sunt stabilite de către bănci printr-o formulă de calcul care implică suma unui indice de referință internațional și o marjă. Astfel, de regulă, pentru creditele în euro s-a folosit EURIBOR (Euro Interbank Offered Rate), iar pentru cele în dolari și franci LIBOR-ul (London InterBank Offered Rate). EURIBOR este rata internațională a dobânzii interbancare pentru moneda euro, adică rata de dobândă la care un mare număr de bănci își acordă una alteia credite pentru a-și finanța operațiunile curente. LIBOR (London Interbank Offered Rate) reprezintă rata dobânzii practicată pe piața londoneză de către băncile de prim rang care oferă fonduri, respectiv, rata dobânzii pe care o percepe pentru acordarea de împrumuturi bănești. Acest indice se calculează ca medie aritmetică a ratelor de dobândă practicate de principalele bănci pentru 5 valute (lire sterline, euro, dolari SUA, franci elvețieni, yeni japonezi), având 7 scadențe diferite (overnight, o lună, trei luni, etc.).

La fel se calculează ratele de dobândă la creditele contractate de clienții băncilor din zona Euro: EURIBOR plus marjă. O eventuală diferență rămâne la nivelul marjei, care în România este mai mare (deși într-o scădere continuă de-a lungul perioadei). Această marjă înglobează riscul de țară, riscul produsului de creditare pentru care se stabilește dobânda, celelalte costuri ale băncii (despre care vom vorbi la factorul cost resurse), profitul băncii. România comportă un risc de țară mai ridicat decât țările dezvoltate (în prezent, instabilitatea politică subliniază acest fapt). De asemenea, o perioadă de timp băncile românești au avut o rată a creditelor neperformante mai mare în comparație cu țările din regiune. Mediul de business nu este la fel de sustenabil ca cel din țările dezvoltate.

Liniile de finanțare de la băncile mamă sau alte instituții financiare din străinătate pentru resursele în valută, la rândul lor sunt stabilite în raport cu EURIBOR/LIBOR plus o marjă, marjă care se regăsește în marja mai mare practicată la creditele autohtone în valută. Deocamdată sistemul bancar românesc este importator net de resurse pentru creditare, foarte puține din băncile românești acordă credite pentru clienți în afara granițelor (în special dacă vorbim de subsidiare sau sucursale).

De asemenea, ratele de dobândă de pe piețele monetare din România, chiar și pentru cele la lei, sunt indirect influențate de către cele internaționale, ca urmare a faptului că economia României este una deschisă și există libertatea fluxurilor de capital. Astfel, variația acestor indici internaționali, într-un anumit context poate redirecționa fluxurile de capital dinspre sau către țara noastră și, astfel, cererea și oferta de monedă. Mai mult decât atât, ca țară membră a Uniunii Europene, acest lucru face ca ratele de dobândă de pe piața monetară din România să fie într-o anumită măsură corelate cu cele de pe piețele europene (în special cu cea pentru moneda euro). Indicele de referință caracteristic pieței monetare din România este ROBOR (Romanian Interbank Offer Rate) și reprezintă rata medie a dobânzii pentru creditele în lei acordate pe piața interbancară și este stabilită de către Banca Națională a României (BNR). Pentru creditele exprimate în lei, rata dobânzii se calculează prin adăugarea la indicele ROBOR (de regulă la 3 sau 6 luni) a unei marje.

Până la intrarea în vigoare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 50 din 2010 (în vederea transpunerii și implementării în legislația națională a Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori), băncile utilizau un indice propriu pentru stabilirea ratelor de dobândă la credite, numit „prime rate” sau dobândă activă de bază, calculat în principal funcție de costul resurselor atrase (depozite, piața monetară etc.) și proprii. La acesta se adaugă o marjă, funcție de profilul clientului, gradul de risc etc. Astfel, acest indicator varia de la o bancă la alta și era stabilit funcție de politica băncii în ceea ce privește gestionarea resurselor. Dintr-o anume perspectivă, putea fi considerat și un indicator de eficiență în ceea ce privește managementul resurselor băncii. În vederea transparentizării, ordonanța a impus calculul ratelor de dobândă pornind de la indicii de piață ROBOR. Totodată, putea fi considerat mai obiectiv, având în vedere că reprezenta o medie a pieței. Diferențele de rată de dobândă de la o bancă la alta pentru acordarea unui anumit tip de credite se puteau face acum funcție de maturitatea indicelui de referință (de regulă la 3 luni sau 6 luni, dar diferențele sunt destul de mici) și dimensiunea marjei adăugate.

A fost această schimbare în favoarea clienților? În contextul unei volatilități mari a piețelor monetare, variantă impusă prin OUG 50 este mai puțin avantajoasă, în contextul în care băncile ar putea menține stabil prime rate-ul printr-un management eficient al resurselor. În schimb, indicii de piață monetară sunt mai transparenți și mai ușor de urmărit de către clienți. Frecvența de modificare a prime rate era, de regulă, lunară, în schimb, în cazul indicilor de piață, aceștia se reconsideră la trei sau șase luni.

Începând cu aprilie, respectiv noiembrie 2015, EURIBOR la 3 și 6 luni a devenit negativ. Asta însemna că debitorii plăteau rate ale dobânzilor sub nivelul marjei la creditele în valută. Cu toate că a scăzut semnificativ, indicele ROBOR nu a ajuns la valori negative, dar s-au îngustat ecartul dintre EURIBOR și ROBOR. Am avut diferențe între costurile la creditele în lei și valută o lungă perioadă de timp, ceea ce a făcut creditele în valută mai atractive. În ultimii doi ani situația s-a inversat, ca urmare a scăderii marjelor la creditele în lei și a ROBOR.

Pe de altă parte, la rândul lor, băncile se finanțează pe piețele monetare sau de la băncile mamă funcție de acești indicatori ai pieței. Astfel, dacă ar fi să privim dintr-o altă perspectivă, nivelul ratelor de dobândă de pe piețele monetare naționale sau internaționale reprezintă și costul la care băncile atrag o mare parte din resurse. Prin intermediul piețelor monetare, băncile sunt interconectare prin cerere și ofertă de resurse financiare, iar în caz de criză de lichiditate, se manifestă și mecanismul de contagiune.

Între ratele de dobândă și inflație, în principiu, există o relație direct proporțională: dacă inflația scade, scad și ratele de dobândă, iar dacă inflația crește, ratele de dobândă vor crește. Dincolo de sensul relației, ar trebui să vorbim și despre intensitatea cu care cei doi indicatori evoluează. Astfel, se are în vedere abordarea conceptului de dobândă nominală și cel de dobândă reală. Dobândă reală reprezintă dobânda nominală (cea efectivă) corectată cu inflația. Dacă există o dobândă reală negativă, atunci capitalurile sunt erodate, depozitele de asemenea, scăzând interesul pentru economisire. În acest context, menținerea unei perioade mai lungi de dobânzi negative poate afecta pe termen lung activitatea bancară, prin reorientarea economiilor către alte forme de economisire sau, mai rău, către consum, fapt ce va amplifica mai mult inflația. Funcție de dependența băncilor de depozite bancare în raport cu alte resurse atrase, aceste dobânzi vor crește, antrenând, mai departe, creșteri de rate ale dobânzilor la credite. Majorarea dobânzilor la credite, în caz că și acestea sunt real negative, este impusă și de orientarea băncilor de a-și proteja capitalurile proprii. Cei avantajați sunt doar debitorii, care rambursează rate ale creditelor cu o putere de cumpărare mai redusă. O stare de normalitate în economie există atunci când dobânzile reale sunt real pozitive.

Economia României a avut, de-a lungul ultimilor aproape 30 de ani, și rate ale inflației de 3 cifre. În acest context, și ratele de dobândă au fost mari, în concordanță cu nivelul inflației. În ultimii 2 ani, deși inflația în România a fost mai mică comparativ cu cea din zona euro, ROBOR-ul a fost peste EURIBOR în valoare nominală. Acest lucru se explică prin faptul că inflația scăzută, chiar negativă în anumite luni, s-a datorat măsurilor fiscale de reducere a TVA. Scăderea prețurilor în urma diminuării ratei TVA a crescut cerea de bunuri și servicii în economie și, ca urmare, anticipațiile inflaționiste. Acest fapt a făcut ca ratele de dobândă să nu coboare la fel de mult. Inevitabilul s-a întâmplat odată cu absorbția efectului scăderii TVA și în contextul instabilității politice și a măsurilor bugetare populiste de pe parcursul anului 2017. Inflația a urcat din nou, ajungând în decembrie 2017 în raport cu decembrie 2016 la o rată de 3,2%. Astfel, dobânzile au devenit real negative, fapt ce a determinat o primă intervenție a Băncii Naționale a României să majoreze dobânda de politică monetară.

Astfel, măsurile băncii centrale de politică monetară reprezintă un set de factori foarte importanți în stabilirea nivelului ratelor de dobândă la credite. Rata dobânzii de politică monetară este elementul central care dictează direcția în care banca centrală „gândește” sensul ratelor de dobândă. Principalul instrument de politică monetară este reprezentat de Operațiunile de piață monetară având următoarele funcții: ghidarea ratelor de dobândă, gestionarea condițiilor lichidității de pe piața monetară și semnalizarea orientării politicii monetare.

Semnalizarea orientării generale a politicii monetare este dată și de facilitățile permanente (facilitățile de creditare și de depozit) oferite de banca centrală. Ele formează un coridor în jurul dobânzii de politică monetară și sunt dobânzile la care băncile se împrumută sau depun depozite pe timp de o zi la banca centrală, în caz de nevoie sau exces de lichiditate. În prezent, dobânda de politică monetară este de 2%, dar în intervalul ianuarie 2003 – ianuarie 2017 maximul a fost de 21,25% și o bună perioadă de timp a fost de două cifre. BCE are stabilit în prezent un nivel de 0,0%.

Dacă până în 2008, BNR s-a luptat cu excesul de lichiditate, ulterior, pozițiile nete ale lichidității băncilor au alternat ca fiind negative sau pozitive.

Pe lângă dobânzile de intervenție, banca centrală folosește rezerva minimă obligatorie, un procent din depozitele în lei și valută care este depus sub formă de depozit la banca centrală. Prin intermediul acestui instrument, băncile centrale controlează nu doar lichiditatea din piață, dar influențează și costul creditelor oferite de bănci. Cu cât rata rezervelor minime obligatorie (RMO) e mai mare, cu atât băncile au mai puține resurse pentru creditare, dar pentru care trebuie să plătească la rândul lor dobânzi deponenților. Astfel, aceste costuri vor fi înglobate în ratele de dobândă la credite pentru a fi acoperite. În prezent RMO stabilită de BNR este de 8% atât pentru depozitele în lei cât și în valută, dar a atins valori de 40% pentru valută și de 18% pentru lei. Ținta e de a fi coborâtă spre 2%. În zona euro acestea au fost până în 2012 de 2%, coborând apoi la 1%. De ce la noi au fost valori așa mari? Deoarece o lungă perioadă de timp creditarea, în special în valută, a fost excesivă, aducând riscuri în sistemul bancar, iar BNR a reacționat și pe această cale pentru a diminua avântul.

Reglementările din domeniul bancar sunt un alt factor care influențează ratele de dobândă la credite. Reglementările în materie de prudențialitate au fost mult mai stricte decât cele din alte sisteme bancare. Aici putem aminti de exemplu regimul provizioanelor, până la adoptarea standardelor IFRS, pragul minim de solvabilitate este, de asemenea, mai ridicat. Desigur, chiar dacă au mărit costurile băncilor, aceste reglementări mai stricte au fost binevenite pe termen lung, având în vedere că de la criză încoace nu am avut falimente bancare și că băncile românești sunt sănătoase. Astfel, s-au evitat costuri ulterioare mai mari, atât pentru bănci, cât și pentru societate. În schimb, legi precum darea în plată au adus costuri suplimentare băncilor și impactul acestora va continua să se regăsească și în următoarea perioadă, ținând cont de faptul că avem un trend ascendent pe dobânzile la creditele în lei.

Dincolo de toate, băncile sunt o entitate economică cu venituri și cheltuieli, iar dobânda la credite este prețul produsului pe care îl oferă. Astfel, costurile bancare ar trebui să fie acoperite de veniturile din vânzarea produselor și serviciilor bancare pentru a obține profit.

După 1990, sistemul bancar a trebuit să se reinventeze, să adopte practici și know-how noi, să își extindă rețelele de sedii și să integreze infrastructură adaptată la cerințele în creștere ale pieței. Iar acest lucru trebuie să se întâmple într-un timp scurt. Desigur, acestea au fost mai mari decât în cazul băncilor din țările dezvoltate, unde toate acestea s-au petrecut în timp și perioadele de amortizare (mai ales a costurilor cu investițiile) au fost mai lungi. De asemenea, gradul de bancarizare și educație financiară a făcut ca intermedierea financiară să fie mai amplă, efectele economiilor de scală și de scop să se simtă mai pregnant în costuri.

În urma crizei financiare, nivelul creditelor neperformante a atins valori de peste 20% din total credite acordate, printre cele mai mari din regiune. Pentru a-și „curăța” bilanțurile, băncile au recurs la vânzarea acestor active, desigur sub valoare nominală. Vârful vânzărilor de credite neperformante a fost în 2016, când nivelul acestora a ajuns la 2 miliarde de euro. Acestea au reprezentat costuri pe care băncile au trebuit să le suporte.

Cel mai important cost este cel cu atragerea resurselor financiare. Resursele financiare pentru creditare pot fi atrase sub formă de depozite, de pe piața monetară, prin emisiune de obligațiuni sau linii de finanțare de la băncile mamă sau instituții financiare internaționale. După cum am specificat mai devreme, de-a lungul timpului, situația macroeconomică a țării noastre a făcut ca aceste resurse să fie mai scumpe decât pe alte piețe dezvoltate.

Capitalurile proprii, reprezentate prin dețineri de acțiuni de către investitori (bănci străine, instituții financiare internaționale, diverse persoane fizice și juridice), aduc și ele, la rândul lor, costuri băncilor. Pentru capitalurile investite acționarii primesc dividende în urma repartizării profiturilor. Spre deosebire de alte entități economice, situația acționarilor băncilor este diferită, deoarece, funcție de expunerea la risc a băncilor, autoritățile de supraveghere pot condiționa funcționarea unei bănci pe o piață în raport de nivelul capitalurilor proprii față de aceste riscuri. Astfel, pot fi puși în situația de a contribui cu capitaluri suplimentare, prin majorarea capitalului social. Și cum acest lucru se întâmplă, de regulă și în perioade în care băncile sunt pe pierdere, rata de recuperare a capitalurilor ar trebui să fie pe termen lung suficient de atractivă pentru a determina investitorii să își mențină plasamentele în acțiuni din sectorul bancar. Majoritatea băncilor românești au avut pierderi în anii de după criză. Unele dintre ele și-au majorat capitalurile proprii pentru a menține cerințele de adecvare a capitalurilor și a altor cerințe de prudențialitate.

Deși de-a lungul perioadei de după 1990 nivelul ratelor de dobândă la credite a fost superior celor pe care le găsim în țările dezvoltate, în special cele din zona euro, tendința este de apropiere față de nivelul acestora. Ce se va întâmpla în continuare? Totul va depinde de cum vor evolua principalii factori menționați.