Subiectul iminenței crizei economice globale pare a fi unul care atrage imaginația multor oameni (O căutare pe Google axată pe sintagma ”vine criza” generează în mai puțin de o secundă aproape 6,7 milioane rezultate doar în limba română!), fiind poate una dintre temele cele mai senzaționale din domeniul economic. De aceea, job-ul de ”profet al crizei” este și el unul destul de căutat. Paradoxal însă, nu de către economiștii care se preocupă în mod recurent de prognozele economice și care teoretic iau cel mai aproape pulsul macroeconomic. După doi ani de expansiune solidă, însă, chiar și acești economiști au trebuit să ia în calcul un astfel de scenariu, dat fiind că în ultimele câteva trimestre tendințele relevate de indicatorii economici importanți cu privire la economia globală indică o traiectorie clară de încetinire. Însăși economista șefă a Fondului Monetar Internațional recunoștea recent că economia mondială se află într-un ”moment delicat”. Și totuși, cât de rău stau lucrurile și la ce ar trebui să ne așteptăm?
Punctul nevralgic al ”ruperii de ritm” din economia mondială îl reprezintă cel mai probabil sectorul manufacturier, care în deceniile trecute a beneficiat mult de deschiderea comerțului internațional și de crearea lanțurilor de producție globale. Centrul de greutate al sistemului de producție globală s-a aflat în Asia (în special China), dar unul dintre principalii beneficiari a fost consumatorul american, care a avut parte de mărfuri abundente și ieftine. Datorită importanței economiei americane pe plan global, apariția intempestivă a forței centripete din politica comercială a SUA indusă de administrația Trump a făcut însă ca țesătura aceasta bazată pe specializare masivă la nivel global să șubrezească; aceasta s-a întâmplat pe de o parte în mod direct, prin apariția barierelor concrete (tarifare și netarifare) din calea comerțului internațional, iar pe de altă parte în mod indirect, prin crearea unui mediu de incertitudine cu privire la viitorul lanțurilor de producție globale actuale și cu privire la stabilitatea regulilor ce se aplică în comerțul internațional. Desigur nu ar trebui să neglijăm nici alți factori care au atârnat de gâtul sectorului manufacturier, cum ar fi și incertitudinile legate de Brexit sau scandalurile legate de emisiile poluante din industria auto, care au dus la introducerea de noi standarde privind testarea gradului de poluare a emisiilor autovehiculelor. Toate acestea au determinat slăbirea performanței sectorului manufacturier (vezi graficul 1), cu impact și asupra evoluției PIB-ului, în special în țările în care acest sector are un rol proeminent. Din păcate pentru noi, una dintre aceste țări este și principalul partener comercial al nostru, respectiv Germania, al cărei ritm de creștere economică se preconizează să fie aproape de a se înjumătăți în acest an (de la 1,5% în 2018 la 0,8% în 2019, conform prognozei FMI).
O altă acuzație care i se aduce actualei faze a expansiunii economice globale este aceea că aceasta a devenit puternic dependentă de ”drogul” stimulilor financiari prelungiți induși de politica de dobânzi ultrajoase derulată de marile bănci centrale ale lumii. Pe cale de consecință, odată ce privezi expansiunea de acest drog, economia și piețele globale se vor prăbuși precum un castel de cărți de joc la o rafală de vânt. Într-adevăr, cel puțin dacă vorbim de marile piețele de acțiuni, anul trecut au existat cel puțin două episoade – distribuite oarecum simetric la început și respectiv la final de an – în care piața s-a temut de un astfel de scenariu, în special legat de evoluția politicii monetare din SUA, unde creșterile de dobândă deveniseră aproape un ritual regulat, o dată pe trimestru, riscând a strânge șurubul monetar în mod excesiv față de gusturile investitorilor financiari.
În ciuda acestor semnale negative, precum și a fragilității sale recunoscute și în rândul oficialilor, economia globală se susține încă pe câțiva piloni care previn colapsul acesteia, cel puțin la orizontul următorilor doi ani. Primul este după părerea mea faptul că alături de slăbiciunea sectorului manufacturier și a scăderii încrederii de a investi a oamenilor de afaceri, rămâne încă în funcțiune ”mașina de consum” și oglinda sa, ”manufactura de servicii” , care au încă evoluții consistente, alimentate fiind de creșteri tot mai reziliente de venituri și de costurile de finanțare reduse. Consumul și serviciile au un rol extrem de important în susținerea economiei, în special a celei americane (care e și cea mai avansată în acest ciclu economic), dar și în celelalte economii, inclusiv cea europeană, ca să nu mai vorbim de țările emergente, singurele care mai arară tendințe demografice ascendente, tendințe care susțin, bineînțeles, și o cerere de consum în creștere.
Sigur că, scăpat de sub control, consumul excesiv dăunează sănătății economiei, după cum bine știu tocmai aceste țări emergente, unde dorința de consum e adesea mult superioară putinței de a produce, ceea ce duce adesea la dezechilibre economice și crize de finanțare. În țările dezvoltate și cu economie mai închisă, însă, consumul alert și scăderea șomajului nu au generat încă dezechilibre majore, fiind însoțite doar de creșteri timorate de salarii și de prețuri. Ba dimpotrivă, inflația în marile țări dezvoltate se lasă așteptată de multă vreme în această fază a ciclului economic, fiind precum personajul lipsă din piesa lui Samuel Becket, ”Așteptându-l pe Godot”. Acesta este motivul pentru care cel de-al doilea pilon al creșterii globale se ține tare pe picioare, acesta fiind reprezentat de politicile monetare și financiare laxe practicate de marile bănci centrale ale lumii și manifestate prin rate extrem de scăzute ale dobânzilor și în general costuri și condiții de finanțare favorabile. Sigur că am amintit că în opinia unora aceste politici au creat și o dependență, însă riscul acesta se referă la anumite segmente ale pieței și ale clientelei care au devenit supraîndatorați în această perioadă și care la un șoc al creșterii costurilor de finanțare ar intra în sevraj. Avem câteva exemple în jurul nostru, cum ar fi cel al Turciei, în cazul căreia creșterea dobânzilor la dolari și a întărirea monedei americane din prima parte a anului 2018 au favorizat colapsului lirei turcești în vara anului trecut și căderea ulterioară a economiei în recesiune. Totuși astfel de exemple sunt încă izolate și mai ales riscurile în cadrul țărilor dezvoltate sunt atent monitorizate de băncile centrale. Sunt grăitoare în acest sens atitudinea vigilentă atât din partea Rezervei Federale americane (vestitul Fed, care e banca centrală a Statelor Unite) cât și din cea a Băncii Centrale Europene, ambele reacționând relativ prompt la înrăutățirea perspectivei economice din a doua jumătate a anului trecut și renunțând la orice plan de întărire a condițiilor de finanțare din acest an.
Vor fi însă oare suficienți acești piloni pentru a susține evitarea căderii acestui ciclu economic în faza dizgrațioasă a crizei și recesiunii? Previziunile actuale ale multor economiști, inclusiv cele ale Fondului Monetar Internațional, indică un reviriment al creșterii economice globale deja din al doilea trimestru ale acestui an și stabilizarea acesteia în a doua jumătate a anului. Pentru 2020, FMI anticipează chiar o accelerare a creșterii globale de la 3,3% în acest an la 3,6%, ritm similar celui din 2018. Piețele de acțiuni par și ele să creadă într-un scenariu de revenire, altfel nu văd de ce ar fi recuperat aproape integral scăderea din ultimul trimestru al anului 2018, creșterea de la începutul anului a indicelui pieței americane, S&P 500, fiind una de invidiat, de 15%! Asemenea anticipații par plauzibile, într-adevăr, apărând semnale și la nivelul datelor ”hard”, cum ar fi recent publicatele cifre privind producția industrială din zona euro, a cărei dinamică negativă s-a diminuat consistent în luna februarie, volumul producției fiind aproape de a se stabiliza.
Asta nu înseamnă însă că ar trebui să ne așteptăm la un scenariu de relansare masivă a creșterii, așa cum pare să-și dorească spre exemplu președintele american, care încearcă să convingă Fed-ul să reducă dobânda pentru a propulsa economia. Mai degrabă cred că economia globală, care s-a împotmolit pentru câteva trimestre, va reveni la un ritm de mers pe jos la cursă lungă, nicidecum la unul de alergare. În fapt un ritm de alergare, asemeni unei accentuări a tendințelor protecționiste și ruperea țesăturilor comerțului internațional, ar putea avea același efect nociv: acela al apariției inflației. Economia globală actuală, cu tot progresul tehnologic la care asistăm, nu pare a fi totuși capabilă să susțină creșteri de 3%-4% în țările dezvoltate sau de 6%-7% în țările emergente pentru mult timp, în special datorită încordării pieței muncii (șomaj scăzut, penurie de forță de muncă), care mai devreme sau mai târziu dar negreșit va duce la inflamarea salariilor. Noi cei din regiunea Europei Centrale și de Est trăim pe pielea noastră acest fenomen, în Vest acesta este încă unul timid. Atunci când creșterile salariale devin apăsătoare pentru afaceriști și când cererea de consum e alimentată de dobânzi și taxe mici, apar și creșterile de prețuri, respectiv inflația. Asta se va întâmpla cu atât mai mult în țările ”protejate” de politicieni prin taxe vamale și bariere netarifare, căci importurile ieftine nu vor mai putea pune o opreliște concurențială majorărilor de prețuri. Și uite așa, mult așteptatul Godot s-ar putea instala în casa noastră, atâta doar că probabil nu va veni singur. Recrudescența inflației va pune sub semnul întrebării ambii piloni de susținere a creșterii globale, căci consumul va trebui restricționat, iar condițiile de finanțare vor trebui întărite pentru a stăvili inflația. Așa încât, după părerea mea, scenariul de care ar trebui să ne temem cel mai mult, acela care are cele mai mari șanse să fie asimilat cu o criză, are în miezul său inflația.
Actualmente riscul amplificării inflației este aș spune unul dintre cele mai ignorate riscuri de la nivel global, probabil fiindcă nivelul acesteia în țările dezvoltate rămâne unul subdimensionat, ani de relaxare monetară brutală neureușind să o urce sustenabil spre nivelurile țintă. Totuși trebuie să ne amintim că crizele și depresiunea nu apar atunci când toată lumea vorbește despre ele sau când sunt ”invocate” de diverși comentatori. Economia globală, compusă dintr-o diversitate de țări/sisteme economice/grade de dezvoltare și de dotare cu resurse, rulează în ritmul său care în medie din 1980 încoace a fost de 3,5% pe an, fiind perturbată în mod neregulat și adesea imprevizibil de șocuri. De aceea, tocmai ceea ce ignorăm azi ne poate lovi mâine în față, mai ales dacă între timp noi lucrăm într-un fel pentru a întări adversarul, prin politici monetare laxe și acolo unde avem de-a face cu guverne populiste și politici fiscale laxe. Șocuri inflaționiste pot apărea din diverse surse și pot avea efecte efemere sau durabile. Până acum, la nivel global, efectele au fost mai degrabă temporare, inclusiv atunci când a fost vorba de creșteri substanțiale ale prețurilor la energie. Problema e că atunci când efectele șocurilor inflaționiste vor deveni durabile, înrădăcinate în psihicul producătorilor și consumatorilor, va fi prea târziu. Inflația scăpată de sub control va aduce după ea și criza. Prin urmare, chiar dacă nu e prezentă pe scenă, precum Godot, merită să o pomenim, să o anticipăm și mai ales să ne ferim de ea.
