Vreau din capul locului să subliniez că dosarul ROBOR nu este doar despre bănci. Nu este doar despre concurență. Și nici nu este doar despre o amendă record. Este despre ceva mult mai fragil și mai greu de reconstruit: încrederea!
Încrederea în instituțiile statului. Încrederea în bănci. Încrederea în mecanismele economice. Încrederea publicului că ratele pe care le plătește nu sunt rezultatul unor jocuri de culise. Și încrederea că atunci când statul formulează una dintre cele mai grave acuzații aduse vreodată unei industrii, explică suficient de clar nu doar ce s-a întâmplat, ci și de ce.
Înainte de orice, cred cu tărie că pierdem din vedere un aspect esențial: statul este prezent peste tot în această poveste. Statul apare prin Banca Națională a României, instituția care reglementează și supraveghează cadrul monetar. Statul apare prin băncile comerciale aflate sub control public – CEC Bank și Exim Banca Românească – participante la mecanismul de piață. Și statul apare prin Consiliul Concurenței, instituția care spune acum că participanții nu ar fi acționat independent.
Avem, practic, trei niveluri diferite ale aceleiași arhitecturi instituționale. Reglementare. Participare în piață. Control. În felul acesta, este de netăgăduit că investigația depășește cu mult relația clasică dintre autoritate și industrie.
Și, inevitabil, apare prima întrebare: Ce înțelege publicul când vede că o instituție a statului spune că un mecanism reglementat de stat și la care participă inclusiv entități ale statului ar fi funcționat necorespunzător?
Această întrebare este perfect legitimă și nu este o critică. Este o întrebare despre coerență instituțională. Pentru că încrederea nu se bazează doar pe existența regulilor. Ci și pe percepția că instituțiile care le administrează vorbesc aceeași limbă.
În aceste condiții, se naște a doua întrebare: Cum păstrezi încrederea publicului atunci când lansezi o acuzație uriașă într-un sistem în care statul este, în același timp, regulator, participant și arbitru?
Pentru că, atunci când o autoritate a statului aplică cele mai mari amenzi din istoria sistemului bancar și transmite că 10 bănci, inclusiv două controlate de stat, s-ar fi coordonat într-un proces care influențează unul dintre cei mai importanți indicatori financiari din economie, efectul nu se oprește la bilanțurile instituțiilor de credit sancționate. Și problema nu e sancțiunea, ci modul îm care ai comunicat-o și explicat-o publicului larg. Și aici Consiliul Concurenței a rămas dator!
Pentru că o asemenea informație vitală pentru economia națională și pentru societatea românească nu se transmite duminica, la prânz, într-un comunicat de presă sec, condimentat cu declarații subtile asumate de Bogdan Chirițoiu, Președintele Consiliului Concurenței, care lasă loc de interpretări și încurajează populismul. Mai mult, toată această comunicare publică oficială a fost făcută înainte de a prezenta băncilor incrimitate o înștiințare oficială.
”Constatăm cu surprindere că informații de interes major sunt dezvăluite în presă înainte de a ne fi transmisă o comunicare oficială scrisă”, este una dintre observațiile pe care Banca Transilvania le punctează într-o poziție transmisă jurnaliștilor despre sancțiunea primită. BCR subliniază același lucru: nu am primit decizia finală motivată a autorității. Deci, practic, cele mai mari bănci din România se plâng, justificat, că au aflat din presă despre faptul că au fost amendate cu 3,7 miliarde de lei de Consiliul Concurenței.
De aceea, aici apare a treia întrebare legitimă: A fost comunicarea concepută pentru clarificarea faptelor sau pentru maximizarea impactului public și dacă acuzația este atât de gravă, de ce explicațiile sunt atât de puține?
Mai mult, în condițiile acestei comunicări publice precare, vine a patra întrebare: Nu cumva verdictul public a fost deja pronunțat înainte ca băncile să se poată apăra?
Și întrebările 5, 6 și 7 curg în continuare: Oare prin modul în care a fost comunicată decizia Consiliului Concurenței opinia publică nu a fost de fapt invitată să tragă concluzii definitive înainte ca toate argumentele să fie cunoscute? Oare reputația băncilor sancționate nu a fost deja afectată ireversibil, indiferent de rezultatul viitoarelor procese? Oare comunicarea autorității nu a creat percepția unei vinovății deja stabilite?
Ironia sorții este că tocmai când scriu aceste rânduri, la televizor vorbește Bogdan Chirițoiu, care exclamă: ”Nu e un cartel! Nu e ceva de genul: ne-am întâlnit într-o sală și am stabilit cât o o să fie mâine ROBOR! Deci, nu vorbim de așa ceva! Nu! Nu e un cartel! Repet! E un schimb de informații, stabilit de metodologii, comunicări între ei și faptul că în momentul când tu cotezi ai jumătate de oră în care trebuie să spui la cât stabilești în ziua respectivă indicii din partea băncii tale. În timpul ăsta ei puteau să vadă ce făceau ceilalți și puteau să se influențeze unii pe alții. Rezultatul acestui schimb de informații este faptul că se viciază procesul și așa duce la creșterea ROBOR”.
Leg această nouă declarație de comunicatul de presă transmis de Consiliul Concurenței duminică, la prânz, în care ne spunea că ”autoritatea a constatat că băncile participante la stabilirea ROBOR și-au coordonat comportamentul printr-un schimb de informații confidențiale și strategice, în special referitoare la preț, cu privire la nivelul ROBOR în cadrul procedurii de fixing”.
Mărturisesc că observ o frântură de logică. Dacă înțeleg corect explicația Președintelui Consiliului Concurenței, nu discutăm despre un cartel în sensul clasic al cuvântului și nici despre o înțelegere explicită privind nivelul ROBOR. Discutăm despre ideea că simplul schimb de informații între participanți poate afecta independența cotațiilor și, implicit, rezultatul final al mecanismului.
Dar tocmai aici apare a opta întrebare: Dacă nu vorbim despre un cartel, dacă nu vorbim despre o înțelegere explicită asupra nivelului ROBOR și dacă interacțiunea dintre participanți era prevăzută de metodologia existentă, atunci unde se află exact granița dintre schimbul legitim de informații și comportamentul anticoncurențial?
Atunci când lansezi în spațiul public o decizie foarte puternică, dar nu reușești să explici suficient de clar logica din spatele ei, spațiul gol este umplut de percepții. Și aici, cred că suntem maeștri. Discuția devine sensibilă. În România, ideea de profit, în general, și profitul băncilor, în special, nu sunt privite cu ochi buni. Aceasta este o percepție care are rădăcini istorice și emoționale și care nu trebuie ignorată. Mulți români nu sunt de acord că într-o economie de piață profitul nu este, prin definiție, o întruchipare a răului sau o abatere. Mulți români consideră că profitul trebuie privit automat ca o vină. Și reacțiile care au început să curgă de la anunțul oficial al deciziei Consiliului Concurenței duc în această direcție: băncile s-au înțeles între ele când au stabilit prețul banilor ca să facă profituri cât mai mari.
Mai departe, curge firesc a noua întrebare: Dacă schimburile de informații au fost atât de relevante încât justifică cea mai mare sancțiune din istoria sistemului bancar, de ce explicațiile publice oferite până acum au fost atât de limitate?
Publicul nu operează cu nuanțe. Publicul nu citește diferența dintre ”nivel justificat economic” și ”proces insuficient de independent”. Publicul reține altceva: ”Dacă există amenzi record, înseamnă că ceva a fost profund greșit”.
Și logic, apare și a zecea întrebare: ”Care era stimulentul economic pentru bancheri, ce aveau băncile în mod concret de câștigat și cum a funcționat logica pe care o descrie Consiliul Concurenței într-un mecanism reglementat?
Acum, că am definitivat cele 10 întrebări, vreau să vorbesc un pic de certitudinile momentului. Toate băncile sancționate, în afară de Exim Banca Românească, au anunțat că vor contesta decizia Consiliului Concurenței în instanță. Chiar și așa, Bogdan Chirițoiu a anunțat că decizia este executorie și băncile sunt obligate să plătească amenzile de 3,7 miliarde de lei, indiferent că le contestă sau nu în instanță.
Ce înseamnă asta în practică? Înseamnă o presiune financiară imediată asupra băncilor sancționate. Rămâne de văzut în ce măsură această presiune va influența ritmul creditării, politica de prețuri și apetitul de risc al instituțiilor de credit în perioada următoare.
Mai departe, vom asista la ani de procese și vom aștepta deciziile instanțelor. Vor urma procese, motivări și probabil ani de dispute juridice. Poate că unele concluzii vor fi confirmate. Poate că altele vor fi schimbate. Dar indiferent de rezultat, efectul reputațional a început deja. Iar acesta este mai greu de reparat decât orice amendă. Pentru că banii se plătesc, dar încrederea se reconstruiește mult mai greu.
Subliniez, în încheiere că miza reală a acestui scandal botezat generic ”ROBOR” este încrederea. În cele din urmă, amenzile se plătesc, procesele se judecă, iar hotărârile se contestă. Dar încrederea funcționează după alte reguli. Ea nu poate fi impusă prin autoritate și nici obținută printr-un comunicat de presă. Ea se câștigă prin transparență, prin explicații și prin capacitatea instituțiilor de a convinge societatea că au dreptate, nu doar că au puterea de a decide.
