Comunitatea bancara din Romania solicita ca directivele europene sa fie transpuse in legislatia nationala conform prevederilor aprobate de reglementatorii europeni si in spiritul gandit de emitenti. Ar trebui sa ne asiguram ca transpunerea directivelor, si aici facem referire in special la directiva 17/2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, se face in conformitate cu prevederile acestora, pentru a evita experienta din anul 2010 cu transpunerea directivei 48/2008.
ARB (Asociatia Romana a Bancilor) a inaintat Autoritatii Nationale pentru Protectia Consumatorilor comentariile si propunerile comunitatii bancare cu privire la proiectul de lege privind contractele de credit pentru consumatori garantate cu bunuri imobile al carui initiator este ANPC. Propunerile au in vedere transpunerea completa si corecta a dispozitiilor obligatorii din Directiva nr. 17/2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, prin care sa se tina cont de interesele tuturor partilor implicate, inclusiv ale creditorilor.
Consideram ca reglementarea restrictiva reiesita din dispozitiile proiectului de transpunere a directivei in ceea ce priveste acele aspecte lasate la latitudinea statelor membre ar trebui sa aiba ca fundament o analiza de impact detaliata si consultari publice care sa vizeze fiecare astfel de aspect in parte, desfasurate pe o perioada rezonabila.
Legislatia europeana prin Directiva 17/2014 are la baza o serie de principii clare de actiune si cel mai important dintre ele este legat de aplicarea doar la contractele viitoare. Propunem utilizarea unei exprimari foarte clare privind respectarea art. 43 din Directiva 17/2014 care precizeaza ca “nu se aplica contractelor de credit existente inainte de 21 martie 2016”. Trebuie sa transpara fara echivoc ideea ca legea care transpune directiva se aplica exclusiv contractelor de credit incheiate dupa aceasta data si nu la stocul de contracte avand in vedere ca prevederile directivei interzic aplicarea la contractele existente inainte de 21 martie 2016.
Un alt amendament adus de comunitatea bancara priveste eliminarea articolului din textul proiectului de lege care prevede ca atunci cand fluctuatia ratei de schimb valutar este egala sau mai mare de 20%, creditorul ofera consumatorului posibilitatea de reducere a costurilor, respectiv de cel putin 10% din costul dobanzii sau al comisionului. Aceasta obligatie excede prevederilor Directivei si in plus este neclara cu privire la modul si durata pentru care se aplica. Stabilirea obligatiei creditorului de a reduce costurile ori de cate ori rata de schimb valutar inregistreaza fluctuatii egale sau mai mari de 20% este excesiva. Acest mecanism reprezinta o limitare nejustificata a principiului libertatii contractuale consacrat de dispozitiile art. 1169 Cod civil si a libertatii de stabilire a preturilor de catre creditori in concordanta cu principiile unei economii de piata. Creditorii trebuie sa se adapteze conditiilor din piata financiara, fluctuatiile de curs fiind independente de vointa acestora.
Textul proiectului de lege care conditioneaza ca returnarea sau transferarea catre creditor a garantiei sau a veniturilor obtinute din vanzarea garantiei este suficienta pentru rambursarea totala a creditului excede, de asemenea, cadrul Directivei. Directiva europeana 17/2014 mentioneaza doar ca statele membre nu impiedica partile la un contract de credit sa convina in mod explicit ca returnarea sau transferul catre creditor al garantiei sau al veniturilor obtinute din vanzarea garantiei este suficient pentru a rambursa creditul.
Consideram ca este o masura discriminatorie pentru debitorii ce isi indeplinesc obligatiile contractuale in integralitate si poate genera abuzuri din partea unor debitori de rea credinta in dezavantajul celor de buna credinta. Faptul ca restul de creanta ce nu a putut fi acoperita din valorificarea bunului este considerata stinsa prin efectul legii echivaleaza cu o expropriere a creditorului fara compensatie sau vreo justificare obiectiva.
Legislatia in vigoare la acest moment contine deja conditii pentru preluarea bunului in contul creantei, art. 2460 din Codul civil, care confera o protectie suficienta constituitorului.
Aceasta prevedere transfera riscul de piata de valorificare a imobilului in sarcina creditorului, desi creditorul este un intermediar financiar nu imobiliar. O astfel de abordare contravine reglementarilor prudentiale, care restrictioneaza dobandirea de catre creditor a imobilelor si poate periclita pozitia financiara a creditorului in situatia unor conditii nefavorabile pe piata imobiliara. Acest aspect ar putea conduce la practicarea unor rapoarte LTV (loan to value) foarte reduse, tocmai pentru ca operatorul economic sa poata recupera banii acordati in creditare la un nivel cat mai optim, ceea ce inseamna ca va acorda credite in valori mai reduse.
De asemenea, consideram excesiva prevederea care mentioneaza ca in cazul imposibilitatii consumatorilor de a accepta majorarea dobanzii, creditorul nu are dreptul sa denunte unilateral sau sa rezilieze contractul si ca trebuie sa faca o propunere de reesalonare sau de refinantare a creditului, in raport cu veniturile actuale ale consumatorului.
In orice situatie, se arata in proiectul de lege, rata dobanzii aplicabile anual sumei trase din credit nu poate fi mai mare de 15%. Apreciem ca acest articol instituie o limitare in mod arbitrar a libertatii creditorului de stabilire a politicii de preturi, in conditiile unei piete concurentiale.
In functie de evolutia pietei financiare, in special ratele dobanzilor de refinantare, aceasta limitare ar putea impiedica acordarea de credite consumatorilor, in conditiile in care creditorul nu s-ar putea finanta sub limita impusa arbitrar.
Comunitatea bancara solicita mentinerea prevederilor directivei in ceea ce priveste cursul de schimb la care se poate efectua conversia. Directiva mentioneaza ca un consumator are dreptul sa converteasca un contract de credit intr-o moneda alternativa, iar cursul de schimb la care se efectueaza conversia este rata de schimb a pietei aplicabila in ziua aplicarii conversiei, si nu este rata de schimb oficiala afisata de Banca Nationala a Romaniei cum se prevede in proiectul de transpunere a directivei. De asemenea, costurile generate de conversia creditului care nu tin de banca trebuie asumate de client. Trebuie tinut cont de faptul ca o eventuala conversie a creditului in alta valuta impune atat aditionarea contractului de ipoteca imobiliara, cat si reinregistrarea garantiei de tip ipoteca mobiliara inscrisa la Arhiva Electronica de Garantii Reale Mobiliare (AEGRM) la noua valoare si valuta a creditului, iar acest lucru presupune costuri, care nu le revin bancilor, ci sunt datorate de client notarului si operatorului de arhiva si evaluatorului.
Prevederile din textul proiectului de lege prin care se interzic cesionarea contractului de ipoteca ce are ca obiect bunuri imobile rezidentiale catre un operator financiar bancar sau nebancar care nu are sediul social sau o sucursala in Romania si cesionarea creantelor unor persoane care nu sunt institutii de credit sau institutii financiare nebancare sunt de natura a afecta competitivitatea pe piata si limita accesul operatorilor straini, ceea ce este contrar spiritului directivei.
Aceasta prevedere contravine Legii nr. 93/2009, care prevede ca cesiunea portofoliilor de credite incadrate in categoria pierdere nu constituie activitate de creditare. De asemenea, contravine art. 35 si 37 TFUE (Tratatul privind Functionarea Uniunii Europene) privind libera circulatie a marfurilor, instituind o restrictie de dobandire pentru cetatenii straini.
Comunitatea bancara a mai propus initiatorului eliminarea prevederii conform careia consumatorul are dreptul sa aleaga daca evaluarea este realizata de un evaluator extern independent sau de un evaluator intern independent al creditorului. Activitatea de evaluare este practic externalizata si intra sub incidenta prevederilor BNR privind activitatile externalizate. in aceasta situatie, ar putea exista riscuri operationale suplimentare.
Extinderea nerezonabila a sferei de aplicare a legislatiei europene ar induce un decalaj ingrijorator in ceea ce priveste practicile bancare din Romania fata de celelalte state europene unde autoritatile se limiteaza strict la prevederile directivelor aprobate de legislativul european, inclusiv la nivel de costuri suportate de sistemul bancar. Ar fi amenintata capacitatea institutiilor de credit de a mai acorda credite populatiei pentru cumpararea de locuinte, imprumuturi de altfel necesare dezvoltarii economice. Ar putea afecta perceptia asupra riscului de tara, costul de finantare al entitatilor private locale, cat si costul de finantare al statului in ansamblul sau.
