Muncitori transformați în eroi, șantiere prezentate drept simboluri ale progresului și conducători înconjurați de copii și flori. Astfel arată expoziția ”Între realismul socialist și comunismul național”, organizată de Muzeul Municipiului București la Palatul Suțu, care îmi recompune o lume pe care o credeam uitată, dar corpul mi-a arătat imediat că nu uită!
Am regăsit aici creația controlată, cosmetizată și pusă în slujba partidului. Dincolo de portretele oficiale și scenele triumfaliste, expoziția cuprinde inclusiv încercările artiștilor de a-și păstra libertatea într-un sistem care le dicta ce și cum să picteze. Din păcate, expoziția mai poate fi vizitată doar până pe 30 august 2026.
Eu am fost acolo. Am pășit în Palatul Șuțu înconjurată de portrete vechi și rame aurite ce păstrează imaginea unei lumi dispărute. M-am văzut pentru câteva clipe în mijlocul ei, prinsă între prezent și trecut, înainte de a intra într-un spațiu în care arta spune o cu totul altă poveste: aceea a anilor în care puterea politică a încercat să controleze nu doar societatea, ci și felul în care aceasta trebuia reprezentată.
Senzația dominantă a fost că, în expoziția ”Între realismul socialist și comunismul național”, România comunistă apare așa cum regimul voia să fie văzută: o țară de muncitori puternici, șantiere neobosite, fabrici, blocuri noi și conducători primiți cu flori. Totul este ordonat, optimist și eroic. Nu există lipsuri, frică, represiune sau îndoială. Nu există oameni care refuză sau contestă. Realitatea rămâne în afara ramei.
Una dintre frazele care surprind cel mai puternic senzația expoziției îi aparține pictorului Marin Petre Constantin, artist care a încercat să reziste presiunilor unui regim opresiv. ”Lovesc în cultură să se răzbune pe incultura lor”, scria acesta în jurnalul său. Cuvintele nu descriu numai drama unui artist. Ele surprind mecanismul prin care regimul comunist a încercat să subordoneze cultura: nu prin dispariția completă a artei, ci prin transformarea ei într-un instrument util puterii.
Vremea când partidul stabilea ce trebuie să vadă artistul
Expoziția anuală a Pinacotecii București a urmărit transformările artei românești din a doua jumătate a secolului al XX-lea, de la realismul socialist impus după instaurarea regimului comunist până la arta cultului personalității din ultimele decenii ale dictaturii lui Nicolae Ceaușescu.
Observăm că în primii ani postbelici, criteriile estetice au fost înlocuite treptat de cerințe politice. Artistului i se impunea să ilustreze lumea nouă și să contribuie la construirea ”omului nou”. Muncitorul, țăranul colectivist, activistul și constructorul devin personaje centrale. Ei nu mai sunt reprezentați în primul rând ca indivizi, cu vulnerabilități și destine proprii, ci ca exponenți ai unei clase și ai unei misiuni istorice.
Realismul socialist nu urmărea pur și simplu realitatea. Dimpotrivă, o corecta ideologic și o prezenta așa cum partidul pretindea că va deveni: luminoasă, eroică și lipsită de contradicții. Pe simezele de la Palatul Suțu, această lume apare în portrete de muncitori, grupuri de țărani, imagini ale industrializării și ale marilor șantiere. Chiar și atunci când personajele nu zâmbesc, trupurile și gesturile lor transmit forță, hotărâre și disponibilitatea de a participa la construcția noii societăți.
În fața mea o familie cu doi copii mici încearcă să le povestească despre comunism și cum ne-a impactat. Copiii de azi nu pot înțelege o lume atât de stearpă de emoție și blândețe: ”Dar de ce se este așa femeia?”, întreabă contrariată fetița. Tatăl îi face semn să vorbească mai încet și se apleacă pe vine, vorbește cu fetița aproape de urechea ei. Nu aud, dar văd mirarea de pe chipul ei.
Ajung în fața tabloului care o contraria. O femeie în bluză portocalie privește încordat spre un punct aflat în afara tabloului. Într-o altă lucrare, mai multe femei și câțiva bărbați sunt transportați în remorca unui camion. Imaginea poate sugera viața rurală și mobilizarea colectivă, dar chipurile nu transmit entuziasmul perfect din afișele oficiale. În aceste fisuri dintre comandă și expresie începe să se vadă omul real. Și înțelegi de ce noi azi rămânem încordați în fața unor astfel de scene pe care le credeam de mult dispărute din noi.
De la muncitorul-erou la conducătorul providențial
Trecerea de la realismul socialist la cultul personalității poate fi urmărită foarte clar în două afișe dedicate zilei de 23 August. Primul, realizat în 1974, la împlinirea a 30 de ani de la actul de la 23 august 1944, aduce în prim-plan muncitorul, industria și imaginea colectivă a ”poporului”.
Două personaje tinere, unul dintre ele ținând un ciocan, sunt suprapuse peste structurile unui peisaj industrial. Cifra 23 ocupă centrul afișului, însoțită de flori și de mesajul festiv ”Trăiască 23 August”. Într-un alt tablou, Nicolae Ceaușescu devine centrul întregii compoziții. În spatele lui apar mulțimi, drapele, portrete ale liderilor comuniști și imagini ale manifestațiilor. Conducătorul ține în mâini ”Programul partidului”, documentul fiind prezentat ca sursă a viitorului național.
Diferența dintre cele două imagini este grăitoare. Dacă în prima etapă propaganda glorifica în special clasa muncitoare, industrializarea și construcția socialismului, în ultimele decenii ale regimului, întreaga poveste vizuală ajunge să graviteze în jurul conducătorului. Poporul rămâne în fundal. Ceaușescu devine chipul partidului, al istoriei și al viitorului promis.
Orașul nou și șantierul fără sfârșit
În arta perioadei comuniste, șantierul devine una dintre imaginile preferate ale propagandei. Construcția nu reprezintă doar ridicarea unei clădiri, ci dovada că regimul modernizează țara.
O pictură semnată de Micaela Eleutheriade surprinde un șantier bucureștean dominat de o clădire publică monumentală. În prim-plan apar muncitorii, utilajele, pământul răscolit și materialele de construcție. În fundal se ridică edificiul menit să domine spațiul. Lucrarea poate fi privită și ca document al transformării Bucureștiului. Dar ea aparține unei perioade în care șantierul era investit cu o misiune politică: trebuia să arate progresul și capacitatea regimului de a remodela orașul.
Aceeași idee apare în peisajele cu blocuri noi și în reprezentările clădirilor Capitalei. Ferestrele repetate, fațadele masive și siluetele geometrice alcătuiesc decorul ”orașului socialist”. Viața cotidiană este redusă uneori la câteva personaje, în timp ce arhitectura ocupă aproape întreaga suprafață a tabloului. Omul locuiește în noul oraș, dar orașul este adevăratul personaj!
Copilul cu numărul 20.000.000, transformat în simbol politic
Una dintre cele mai directe piese de propagandă prezentate în expoziție este lucrarea textilă semnată ”G. Ferendino”, realizată la Constanța în 1969 (Florin Ferendino). Nicolae Ceaușescu este reprezentat ținând în brațe un nou-născut, în fața unui drapel pe care apar secera și ciocanul. În partea de jos este înscris numărul ”20.000.000”.
Imaginea trimite la sărbătorirea celui de-al 20.000.000-lea cetățean al României. Am căutat online mai multe date și am aflat că Marius Daniel Stănciulescu, născut la 20 iunie 1969, în județul Argeș, a fost ales dintre copiii veniți pe lume în aceeași zi și transformat într-un simbol al politicii pronataliste a regimului. Nașterea sa a fost prezentată drept o victorie politică. Copilul a fost primit de Ceaușescu la București, fotografiat și introdus în spectacolul propagandistic al epocii.
Desigur că în spatele imaginii festive se afla însă Decretul 770 din 1966, prin care regimul restrânsese drastic accesul femeilor la întreruperea de sarcină, cu urmări dramatice pentru numeroase familii. Privită astăzi, lucrarea capătă și o puternică ironie istorică. România care sărbătorea atingerea pragului de 20 de milioane de locuitori și proiecta o populație de 25 de milioane are acum aproximativ 19 milioane de rezidenți.
Ce rămâne după dispariția propagandei
Demersul curatorial, realizat de muzeografii Ana Maria Măciucă-Pufu și Vlad Vieru, nu și-a propus nici să glorifice, nici să condamne în bloc producția artistică a perioadei. Lucrările au fost prezentate ca documente ale unei epoci și, în același timp, ca opere care trebuie evaluate în funcție de context, autor și valoare artistică.
Această distincție este esențială. Nu orice artist care a lucrat în timpul comunismului a fost propagandist, după cum nu orice lucrare comandată de stat este automat lipsită de valoare artistică. Dar desprinderea imaginii de context poate transforma din nou propaganda în simplu decor.
După ce am parcurs istoria unor portrete oficiale, a muncitorilor idealizați și a copiilor care îi oferă flori conducătorului, revin în sălile vechi ale palatului. În oglinda monumentală reapare prezentul.
La final, mă întreb: ce se întâmplă cu arta atunci când puterea îi stabilește adevărul? Și răspunsul lui Marin Petre Constantin, notat într-un jurnal, continuă să răsune peste timp: ”Lovesc în cultură să se răzbune pe incultura lor”.
”Pauza de banking” este susținută de Exim Banca Românească. Un parteneriat care ne invită să ieșim, din când în când, din ritmul alert al știrilor financiare și să descoperim expoziții, muzee, evenimente culturale și proiecte speciale. Pentru că o pauză bine aleasă poate aduce inspirație, idei noi și o altă perspectivă asupra lumii din jur.
