Un nou acord cu FMI. Presa ne-a facut sa primim aceasta stire in cel mai bun caz cu reticenta. Pe unii chiar cu repulsie. O astfel de veste echivaleaza la prima vedere cu inca o nota proasta data Romaniei. Pe de o parte ne indatoram mai mult asezand o noua povara pe umerii viitorului apropiat si mediu al tarii, iar pe de alta parte suntem raniti in mandria „nationala”: de ce altii au curajul sa se opuna acestui FMI vazut ca un camatar vicios care se infrupta din suferinta si neputinta neamurilor, in timp ce conducatorii nostri isi pleaca capetele si accepta conditiile draconice ce ne sunt impuse? Ce va urma acum? Inca o reducere cu 25% a veniturilor?
Pentru cei ce lucreaza in domeniul creditarii, lucrurile ar trebui sa fie mai limpezi decat atat. Daca incercam sa facem o paralela intre FMI si o banca comerciala pe de o parte si intre Romania si o companie pe de alta parte, putem incerca sa vedem cat sunt de comparabile cele doua perspective. Fondul Monetar actioneaza foarte asemanator cu orice institutie financiara. Viziteaza tara, solicita situatii financiare, analizeaza premisele pe care este construit bugetul, clarifica neconcordantele rationamentului din spatele acestuia, iar asa zisul acord este de fapt un fel de contract de credit in care partile isi asuma drepturi si obligatii. In principiu, fondul nu vrea sa dea bani cu imprumut. Spre deosebire de bancile comerciale, nu este interesat de profit – macar de dragul exercitiului ar trebui sa consideram aceasta axioma ca fiind adevarata. In realitate lucrurile sunt putin diferite. Pentru a functiona eficient, orice finantator trebuie sa lucreze si pe principii economice. Functionarii fondului trebuie sa tina drumul drept si sa combine cat mai echilibrat menirea lor sociala de a salva tari aflate la ananghie cu necesitatea de a influenta debitorii respectivi in sensul redobandirii sanatatii economice prin reechilibrarea mecanismelor bugetare. Functionarii sunt oameni si multi dintre ei provin din banci private de investitii. Se spune ca cel mai caldut loc de munca din lume este la Banca Mondiala si la FMI. Si atunci, oamenii fiind oameni, fac tot posibilul sa se achite de obligatiile lor de serviciu cat mai bine. Iar uneori, mai fac si exces de zel mutandu-si prea mult atitudinea dinspre social inspre economic. De aici probabil impresia ca uneori avem de a face cu un creditor fara scrupule, gata sa-si sufoce clientul, luand si pielea de pe el. Revenind la comparatia cu banca, ne putem intreba si care sunt garantiile asociate creditului FMI? In nici un caz materiale. Garantia este reputatia tarii. Felul in care se achita de datorii, felul in care respecta clauzele contractuale. De aici notele agentiilor de rating, pretul imprumuturilor si atitudinea intregii lumi vis-a-vis de tara in cazul relatiilor bilaterale si a celor comunitare. Chiar daca garantiile sunt atat de fluide si subiective, chiar daca teoretic creditorul nu se alege cu nimic daca le „executa”, nivelul de trai al natiunii debitor poate fi profund afectat in caz de default. Deci de unde pot aparea pacatele fondului? Din faptul ca nu cunoaste tara cu adevaratele resorturi care potenteaza cresterea economica, cu problemele sociale existente si potentiale, cu cultura specifica natiunii client, in asa fel incat sa poata construi o structura potrivita a creditului, sa poata sa isi evalueze riscurile cat mai cuprinzator in asa fel incat sa reuseasca a reuni atat interesele sociale si economice proprii cu interesele de revenire ale tarii in cauza. Cunosc multi bancheri si nu cred ca vreunul ar fi capabil sa cuprinda toate aceste aspecte. De aceea, cred ca nu poate exista un imprumut extern perfect. Si mai cred ca esecurile fondului din Asia de Sud-Est sunt destul de aproape de noi ca sa le putem folosi drept exemple. Pana una alta, cerem bani de la FMI cand nu avem incotro. Si ne rugam ca programul agreat cu ei sa ne fie potrivit si sa ne ajute mai mult decat sa ne afunde.
Toate cele de mai sus nu reflecta insa realitatea atata timp cat nu vorbim si despre contraparte: guvernul tarii cu probleme; managementul executiv al clientului. La intrebarea „Ce face diferenta intre o tara fara resurse ai carei oameni sunt bogati si o tara plina de resurse dar plina si de saracie?” un economist cunoscut a raspuns sec: managementul. Pe cat de adevarat, pe atat de dureros in Romania zilelor noastre. Este adevarat, putem vorbi despre mostenirea istorica, tatari, jugul otoman, fascist, comunist, capitalism salbatic, pozitie geo-strategica si altele, insa ceea ce conteaza mai mult astazi intr-o tara europeana ramane totusi capacitatea de management combinata cu intelepciunea si o dorinta nestavilita de a servi o natiune dincolo de propriile interese. Si va intreb pe Dumneavoastra: cate companii moderne l-ar numi CEO pe Basescu? Dar cate l-ar numi pe Boc? Din pacate nu prea multe. Si asta pentru ca cv-urile politicienilor nostri sunt foarte subtiri. Contin in cel mai bun caz functii de conducere din vremea comunismului si apoi functii politice. Ce incredere pot avea bancherii in astfel de management? Si cat de mult conteaza in toata relatia de creditare increderea in capacitatea de conceptie si de executie a unui plan de afaceri? Poate credeti ca este nevoie de atata abilitate politica pentru ca asta e particularitatea unei tari comparativ cu o companie privata. Aflati, va rog, ca si in companii se face politica cu carul! La nivel de top, unii manageri fac mai multa politica decat treaba. Tin de scaune, uneltesc, manipuleaza, isi creeaza „partide”, lupta cu opozitia, organizeaza campanii de indoctrinare… si cate si mai cate. Dar guvernele conduc TARI. Iar tarile sunt de sute de ori mai complicat de administrat decat cele mai mari companii multinationale.
Si in final, inchipuindu-ne fata in fata cele doua echipe: bancherii FMI si managementul tarii client, toti cei ce au lucrat in creditare stiu cat de mult conteaza empatia dintre cele doua parti. Confortul ca reprezentantii clientului stiu despre ce vorbesc. Ca stapanesc in profunzime mecanismele ce creeaza si distrug valoare in societate si economie si ca detin instrumentele cu care sa le ajusteze. Ca detin pianul, clapele si pedalele si ca pe deasupra mai stiu sa interpreteze si partitura. Si daca astea nu erau de ajuns, cat de mult conteaza vointa si puterea managementului de a renunta la interesele nelegitime din sanul companiei pe care o conduc, de a alege sa scoata la suprafata tot ce este negru sau gri pentru ca toate resursele sa fie alocate interesului general? Credeti ca managementul Romaniei a reusit asta? Sau poate ca bancherul FMI este mult mai indulgent decat credem de fapt?
Vazute lucrurile asa, cred ca un nou acord cu FMI este un succes pentru Romania cu atat mai mult cu cat nu suntem in stare sa ne descurcam fara el. Pe de alta parte este posibil ca si refuzul unui nou acord cu FMI al Ungariei sa fie un succes la fel de mare in conditiile in care reusesc sa se descurce fara el.
Si pana una alta sa avem increderea ca daca nu exceleaza ca si manageri, conducatorii nostri isi vor pune forta politica in slujba curatirii coruptiei si dependentei de finantarile primite de la oamenii de afaceri. FMI o sa se bucure si o sa ne oblige sa crestem salariile tuturor…
Ionut Patrahau
ionut.patrahau@virtualmanagement.ro
