Stau față în față cu Florin Dănescu. Discuția noastră este lungă și apăsată. Cu o atitudine sigură și relaxată, mereu dispus dialogului, conștient de responsabilitatea pe care o impune postul asumat și consecvent în misiunea sa, Președintele Executiv al Asociației Române a Băncilor face față cu brio provocării de a răspunde unor întrebări incomode. Pare că s-a obișnuit pentru că, prin poziția pe care o ocupă, este supus des și invariabil unor presiuni venite din partea tuturor, fie că vorbim de consumatori, oameni de afaceri, autorități sau reprezentanți ai comunității bancare.
Reacțiile sale publice au rămas de fiecare dată în zona bunului simț, încercând de fiecare dată să asigure echilibrul și să absoarbă toate nemulțumirile și sesizările. Nu face rabat de la acest principiu nici de această dată! Firesc, conversația s-a concentrat pe ”taxa pe lăcomie”, care este fără îndoială cea mai mare lovitură pe care a primit-o industria bancară locală. Indiferent de modul în care a fost reconfigurată, procesul de stigmatizare a funcționat în societate, băncile purtând deja o pecete, o trăsătură distinctivă, aplicată voluntar sau involuntar prin OUG 114 aprobată de Guvern la finalul anului trecut și modificată ulterior în 2019, după lungi discuții.
Nu am pierdut din vedere în dialogul nostru și că, în ultima vreme, s-a vorbit mult, uneori în necunoștință de cauză, despre impactul pe care-l va genera taxa pe active în dezvoltarea sistemului bancar, despre necesitatea creșterii intermedierii financiare, despre rolul covârșitor pe care-l are educația financiară în societate, despre marota costului mare al finanțării din România, despre riscuri și impredictibilitatea din economia locală, despre falsa problemă a profitabilității ”excesive” a industriei bancare sau despre antipatia colectivă la adresa băncilor. Jocul percepțiilor, atitudinilor, declarațiilor și atacurilor frontale la adresa băncilor este frunctificat din ce în ce mai des de politicieni, transformându-l într-o armă politică, accentuând latura populismului.
În spațiul public, s-a inoculat deja ideea că băncile reprezintă răul suprem în societatea românească. Tăvălugul afectează progresiv notorietatea băncilor, fiind alimentat permanent de luările de poziție guvernamentale și propunerile legislative de multe ori fantasmagorice. ”Cum trebuie privit acest asalt, unde au greșit băncile și ce soluții există pentru a remedia situația?”, este până la urmă întrebarea care surprinde esența problemei. În continuare, interviul acordat de Florin Dănescu Revistei BankingNews se derulează printr-un cumul de declarații, construit ca o poveste argumentată, cu început și sfârșit, ce poate fi înțeleasă citind-o de la un capăt la celălalt.
Stigmatizarea industriei bancare este un act de îndepărtare a finanțatorului țării
Încep prin a aduce aminte că industria bancară din țara noastră asigură peste 75% din totalul finanțării României. Astfel, atunci când afirmați că industria bancară a primit cea mai mare lovitură prin instituirea ”taxei pe lăcomie”, spuneți de fapt că finanțarea României a primit această lovitură. Stigmatizarea voluntară a industriei bancare este deci un act de îndepărtare a finanțatorului țării.
Pentru a înțelege mai bine impactul produs asupra acestui finanțator ar trebui să ne întoarcem puțin în timp și să realizăm contextul de la momentul în care suprataxarea finanțării României a căzut ca un trăsnet. Sfârșitul anului 2018 închidea un ciclu de 10 ani foarte complicați, în care băncile s-au confruntat cu provocări care altădată ar fi fost de neimaginat. Din perspectiva cifrelor, industria începea această perioadă cu aproape 40% intermediere financiară (credite ale companiilor și populației raportate la PIB) și o încheia cu 26%, după înregistrarea unei profitabilități la active (ROA) de 0,41% compusă din 5 ani cu pierdere și 5 ani cu profit. Probabil că rezultatul ar fi fost negativ fără reducerile dureroase de personal, desființarea abruptă de rețea/sucursale – ambele depășind 25% – și limitarea și/sau conservarea altor cheltuieli operaționale și investiții. O relevare detaliată a acestei perioade o găsiţi într-un alt interviu pe care l-am acordat BankingNews:“Când cifrele vorbesc despre bănci”.
Mai puţin vizibil, peste cifrele de care vorbeam, s-a insinuat factorul cel mai distructiv şi mai dăunator, inducerea unui sentiment de adversitate faţă de bănci prin poziţionarea industriei ca vinovatul de serviciu pentru efectele crizei dar şi pentru a distrage atenţia de la lipsa măsurilor necesare de restructurare a economiei româneşti. Un exemplu grăitor este felul în care vinovăţia pentru reducerea salariilor bugetarilor cu peste 25% şi cresterea TVA din 2010 (care au alterat capacitatea de rambursare a creditelor bancare ale populaţiei şi companiilor) a fost transferată asupra băncilor. Ar fi trebuit să ne apărăm încă de atunci şi să strigăm că nu noi am afectat salariile şi locurile de muncă ale clienţilor noştri, ba chiar am plătit din greu, solidar cu aceştia, prin înregistrarea unui procent de 23% credite neperformante? Şi astăzi părerile sunt împărţite, cât timp o astfel de abordare ar fi însemnat un atac la adresa guvernanţilor, lansat chiar de finanţatorul şi partenerul statului român şi al economiei româneşti – băncile. Ca bancher, eu cred în continuare cu tărie că un parteneriat finanţator-finanţat nu poate exista decât prin încredere şi susţinere reciprocă, maximizând astfel îndeplinirea scopurilor celor doi – finanţatul să primească creditul, iar finanţatorul să-şi recupereze investiţia în condiţii de profit.
2010 și 2011, anii când a debutat acumularea de adversitate la adresa băncilor. Au urmat 50 de iniţiative legislative penalizatoare la adresa industriei
Astfel, anii 2010 și 2011 au reprezentat debutul unei acumulări de adversitate faţă de creditori. Aşa s-a construit cercul vicios numit “blame game” sau jocul învinuirilor. Cu cât efectele crizei au produs dificultăţi şi neplata creditelor la nivelul clienţilor – cu atât mai multe pierderi la bănci – cu atât mai agresivă restructurarea băncilor şi reducerea creditării noi – cu atât mai multă nemulţumire indusă clienţilor potenţiali şi în dificultate – cu atât mai multă promovare media negativă – cu atât mai multe reguli şi legi de restricţionare a băncilor – cu atât mai mari costurile la bănci şi, din nou de la început.
Pe acest fond, după 2014 au apărut peste 50 de iniţiative legislative penalizatoare la adresa industriei bancare româneşti, unele derulate pe acelaşi fond: răstignirea și denigrarea imaginii băncilor la nivel de discurs public și apoi politic, urmate de dezbateri legislative lipsite de echilibru. Indiferent dacă aceste inițiative au trecut sau nu, cele mai cunoscute 5 fiind declarate neconstituționale, acestea au depreciat constant relația de încredere stat-client-bancă, încărcând costurile cu riscul și costurile operaționale ale băncilor (dintr-o dobândă la credite de 8%, jumătate sunt costuri operaționale, 2% sunt costuri cu riscul, 1% costul cu resursele financiare, 1% profit sau costul capitalului – studiu PricewaterhouseCoopers 2019). Din această dinamică a pierdut aproape toată lumea, statul, clienţii şi băncile. Vă imaginaţi cât înseamnă costul total al acestei poveşti?
Potențarea conflictului este pe cât de dăunător, pe atât de vicios prin efectul său de autoalimentare. Teoretizând, vorbim despre cercul vicios al populismului!
Totuși, prin potenţarea acestui conflict, cineva a câştigat şi a extras o rentă de imagine la nivelul unor oameni politici şi o rentă de profit din litigiile în instanţă pentru unii avocaţi. Acest demers este pe cât de dăunător, pe atât de vicios prin efectul său de autoalimentare. De aceea, noi îl teoretizăm prin denumirea de cercul vicios al populismului: promisiuni nerealiste şi false ale unor politicieni la nivelul publicului – crearea de expectaţii şi aşteptări false la nivelul clienţilor – nerealizarea acestora percepută ca fiind urmarea opoziţiei băncilor – crearea nemulţumirii şi adversitătii publicului – litigii induse şi crearea unei pieţe mai mari a litigiilor juridice – obţinerea de rentă de imagine la nivel politic şi a unei rente financiare la nivelul unor avocaţi – excluziunea financiară a nemultumiţilor care pierd – şi din nou de la început.
Infrastructura legislativă este pentru bănci ceea ce reprezintă autostrăzile pentru economie
Pe parcursul dezbaterii celor 50 de iniţiative, de fiecare dată am explicat şi argumentat atât la nivel public, dar mai ales la nivelul decidenţilor, că astfel de abordări vor creşte costurile la nivelul clienţilor, că scutirea la plata creditelor înseamnă plata de către ceilalţi clienţi, că inducerea neîncrederii duce la alterarea relaţiei client-bancă, reducerea creditării României etc. Am explicat că infrastructura legislativă este pentru bănci ceea ce reprezintă autostrăzile pentru economie. Băncile sunt camioanele care transportă pe aceste autostrăzi capitalul generat de economisire către cei care au nevoie de el şi pot dezvolta România. Dacă pe autostrada finanţării României se construiesc obstacole şi se sapă gropi, creditarea României va întâmpina acele ostacole devenind tot mai redusă şi mai scumpă. Astăzi constatăm că avem dobânzi mari şi creditare redusă. În mod paradoxal, ni se reproşează nouă acest lucru.
În 2017, părea că războiul s-a sfârșit, dar…
La sfârşitul lui 2017, după tot acest tumult, părea că acest război indus de unii împotriva băncilor se estompează. Speram că deciziile Curţii Constituţionale vor fi luate în seamă, iar iniţiatiative similare vor fi descurajate. Ne bazam această speranţă pe faptul că există o înţelegere a finanţării din partea publicului, nefiind astfel o surpriză că încrederea în bănci a crescut în toată această perioadă. Ne aşteptam ca, din cauza costurilor mari induse de tot acest proces dezastruos pentru economia României, care au fost plătite de noi toţi, nu vor fi repetate. Era al treilea an cu profit pentru bănci şi toată economia evolua similar şi Asociația Română a Băncilor relua mai susţinut strategia de reconstrucţie a creditării. Propuneam strategii cu măsuri concrete şi solicitam colaborarea şi sprijinul Guvernului pentru proiectele strategice ale ARB: creşterea gradului de educaţie financiară a clienților, dezvoltarea şi implementarea agendei digitale, lărgirea potenţialului şi numărului de IMM-uri creditabile, accelerarea atragerii de fonduri europene și potenţarea parteneriatului public privat. Mass media din România începuse să promoveze acest efort de reconstrucţie şi primeam unele încurajări şi chiar răspunsuri pozitive şi de la nivelul unor ministere. Părea că ieşim împreună dintr-o perioadă dureroasă de convalescenţă şi se creeau resorturi de optimism la nivel general economic. Anul 2018 a consemnat aceste percepţii prin reluarea mai susţinută a creşterii creditării şi părea că se va stopa diminuarea intermedierii financiare care atinsese 26% din PIB. Pe fondul recuperării din provizioane şi revenirii tot mai multor clienţi la plata creditelor cu probleme, anul 2018 consemna cel mai bun profit pentru industrie de după criză.
… În 2018 am luat-o de la capăt cu trei noi inițiative legislative mai distrugătoare pentru creditare decât cele din trecut!
Totuşi anul 2018 a adus o nouă îngrijorare; se promovau trei noi iniţiative legislative cu caracter retroactiv, chiar şi mai distrugătoare pentru creditare decât cele din trecut: periclitarea capacităţii de a obţine profit a băncilor prin plafonarea preţului creditării în România, îngreunarea capacităţii de recuperare a creditelor prin eliminarea caracterului de titlu executoriu al creditului şi incapacitarea băncilor de a-şi reduce neperformanţa şi curăţarea bilanţurilor prin plafonarea prețului de recuperare a creanţelor cesionate de bănci. Mai simplu, ARB solicită că indiferent de câte obligaţii doresc să ni se introducă în contractele de credite şi oricâte drepturi se doresc a ni se elimina, să ne fie lăsate măcar două drepturi ca şi creditori: să ne recuperăm creditele şi să ne stabilim preţul. Mai mult decât îmbucurător este că adversitatea faţă de bănci a fost înfrântă de simţul raţiunii pentru prima oară de cei mai mulţi economişti, profesori, jurişti, jurnalişti care au început să-şi declare rezerva sau chiar împotrivirea faţă de astfel de măsuri. Firmele de consultanţă şi instituţiile europene au criticat şi respins o dinamică atât de periculoasă. În lipsa impactului la nivelul iniţiatorilor, am comandat studii de impact ce au fost produse de consultanţi renumiţi. Studiile au relevat cât de nocive ar fi fost cele trei legi la nivelul populaţiei, companiilor, băncilor şi economiei în general. Toate acestea au culminat cu faptul că o parte importantă a mediului politic s-a coagulat împotriva acestor iniţiative. Părea că România deţine remedii puternice în favoarea revenirii la un construct economic obiectiv, bazat pe principiile economiei de piaţă.
Aveam motive să credem că argumentele şi maniera simplă şi de netăgăduit în care am explicat va triumfa. Un exemplu este felul în care am susţinut conflictul între promisiunea pe care o făcea iniţiatorul, aceea că va ieftini creditarea pentru români şi rezultatul real al legii plafonării dobânzilor: dacă avem 10 credite de consum acordate pe un an, fiecare în valoare de 100 de lei cu dobânda de 10% pe an, iniţiatorul se aşteaptă ca la sfârşitul perioadei de un an băncile să obţină rambursarea celor 10 credite (1.000 de lei) şi încasarea dobânzilor (100 de lei). În total 1.100 de lei deci un profit de 10%. Astfel, prin lege, s-ar fi impus în mod administrativ ca băncile să fie limitate la 5% dobândă şi 5% profit. În realitate, dacă un singur debitor nu rambursează creditul, banca încasează 990 de lei. Pentru a se recupera cei 1.000 lei investiţi, fără profit, ar fi fost necesară o dobândă de 11,11% iar în situaţia a două credite nerambursate, ar fi fost necesară o dobânda de 25%. În concluzie, nu se pot plafona dobânzile fără a gestiona prin lege şi neperformanţa, care în România a ajuns în trecut şi la 24%. Aceasta este legătura dintre risc şi dobândă.
Pe de o parte, iniţiativele legislative (eliminarea titlului executoriu şi plafonarea la cesiunile de creanţă) solicită iertarea de datorie şi blochează recuperarea creditelor şi pe de altă parte, solicită plafonarea dobânzilor. Mai mult decât atât, limitarea dobânzilor ar fi obligat băncile să reducă numărul celor 10 credite, în speranţa că va elimina riscul de nerambursare, prin evitarea clienţilor care nu vor plăti, reducându-se astfel neperformanţa. În realitate, dacă băncile ar şti care dintre cei 10 clienţi nu va plăti, l-ar fi evitat încă de la început. Astfel, cu o dobândă plafonată, dar cu un risc ce o poate excede, băncile ar putea fi obligate să renunţe la întregul portofoliu de 10 credite. În plus, datele arată că peste 30% din gospodăriile româneşti au restanţe la utilităţi şi le plătesc cu ajutorul unor credite mici pe termen scurt, dar cu un risc şi un preţ mai mare. Am explicat că respingerea acestei categorii de cereri la creditare prin limitarea dobânzii este practic o bombă socială, ceea ce face ca această iniţiativă legislativă, promovată de un partid de stânga, să fie cel puţin bizară.
În urma acestor explicaţii, abordarea majorităţii parlamentare s-a reconfigurat: de la abordarea pe “repede inainte”, cu respingerea dialogului cu industriile s-a trecut la clamarea nevoii de a discuta cu industria financiară. Eram asiguraţi că aceste legi nu vor trece fără a elimina efectele toxice pentru creditarea populaţiei şi economiei. În contradicție cu cele declarate public, în mod informal am fost avertizaţi: “dacă nu acceptaţi aceste legi, ele pot fi amânate în apropierea alegerilor”. Pe fondul apariției altor subiecte importante care au ținut prima pagina a ziarelor s-a scurs timpul între iunie şi decembrie 2018.
Suprataxarea băncilor din România, decisă în decembrie 2018, a purtat inițial cel mai distructiv nume: ”taxa pe lăcomie”!
Marți, 19 decembrie 2018, în jurul orei 13.30 a căzut primul trăznet: la ora 14.00 este comisie de raport în Camera Deputaților, iar cele trei legi vor trece în forma existentă. Informaţia era dublată de un pericol nou, adăugarea unei ordonanţe pentru suprataxarea băncilor din România. Va purta inițial cel mai distructiv nume “taxa pe lăcomie”. Am reuşit cu greu, cu ajutorul unor parlamentari, să fim acceptaţi în Parlament, iar şedinţa a decurs “eficient şi rapid”, fără a ni se permite cuvântul. În doar o jumătate de oră, legile au fost aprobate şi plenul o va consfinţi în scurt timp. Opoziţia a solicitat ulterior verficarea constituţionalităţii celor trei legi, iar peste două luni acestea au fost declarate neconstituţionale în integralitatea lor de către Curtea Constituţională a României. Între timp, mediul investiţional bancar şi nebancar, tot felul de instituţii europene ne întrebau ce se întamplă, cereau explicaţii pentru că pur şi simplu nu înţelegeau. A fost o perioadă dureroasă pentru că noi înţelegeam că, indiferent de finalitate, piaţa românească trece de la efectul de surprindere la cel de impredictibilitate, iar apoi la neîncredere pe termen lung. Am solicitat întrevederi formale la nivelul tuturor decidenţilor relevanţi pentru dialog pe taxa pe instituțiile financiare bancare şi nebancare (ulterior vor rămâne numai cele bancare). Vineri, 21 decembrie, în ajunul Craciunului, în jurul orelor 14.00, am fost invitaţi la Guvern unde am explicat efectele nocive ale legii. Vom fi lăsaţi fără replică: principalul motiv al iniţiativei legislative îl reprezenta creditarea redusă. Asa s-a întors masa cu tot cu cărţile de joc: principalul nostru argument împotriva unor astfel de iniţiative devenea principalul argument pentru taxa pe bănci. Concluzia era clară: nu se mai poate schimba nimic pentru că ordonanţa urma să fie aprobată peste 2 ore. Așa s-a şi întâmplat. Ulterior, timp de aproape două luni nu am fost primiţi de nimeni, deşi am trimis comunicate, am avut conferinţe de presă şi am scris tuturor instituţiilor. Presa a titrat titlurile conferinţelor noastre: “ordonanţa cheama criza”, “neretragerea OUG 114 are un cost politic”, “băncile nu vor mai putea finanța companiile”, “premisele unei furtuni perfecte”, ”Răul produs de Ordonanţa 114 pe planul credibilităţii este foarte greu de reparat”, ‘’Băncile au fost chemate la Guvern pentru a discuta efectele ordonanţei 114 cu doar două ore înainte ca actul normativ să fie emis”, “Cea mai bună decizie în cazul OUG 114 este renunţarea” etc.
Marjele mari de dobândă într-o piaţă liberă şi concurenţială nu vin din lăcomie, ci din mult contestatul risc de ţară, din impredictibilitate legislativă, din inflaţie peste medie, din indisciplina financiară, din neperformanţă, din volumul mic de creditare, din conflictul statului cu pieţele!
Am explicat în conferinţe, studii, întâlniri cu partide politice că ROA pe ultimii 10 ani se situează la 0,44% iar baza taxei pe activele financiare este de trei ori mai mare, că ne situăm ca profitabilitate după Cehia (1,2%), după Estonia (1,08%), Bulgaria (1,04%), Polonia (1,01%), Malta (0,92%), Slovacia (0,9%), Suedia (0,53%). Am arătat că randamentul capitalurilor în ultimii 10 ani este de 3,9% (între 2 şi 3 ori mai mic decât în Cehia, Suedia, Slovacia, Polonia, Bulgaria, Finlanda, Luxemburg) şi mai mic decât în Estonia, Franţa, Malta, Austria. De asemenea, că nu este spaţiu prea mare de creştere a eficienţei prin reducerea costurilor cât timp principalul indicator de eficienţă bancară, cost to income ratio este de 54,4% pe ultimii 10 ani, mai bun decât cel mediu european de 58,6% și că devansăm 16 țări la acest indicator. Am explicat că dobânzile mari nu sunt de fapt cele mai mari (creditele de consum se situează sub Estonia, Letonia, Ungaria, Lituania şi sunt foarte apropiate de cele ale Greciei si Cehiei). Marjele mari de dobândă într-o piaţă liberă şi concurenţială nu vin din lăcomie, ci din mult contestatul risc de ţară, din impredictibilitate legislativă, din inflaţie peste medie, din indisciplina financiară, din neperformanţă, din volumul mic de creditare, din conflictul statului cu pieţele. Dacă nu ar fi aşa şi ar fi suficientă voinţă politică, atunci de ce nu se dă o lege ca Ministerul de Finanţe să se împrumute de pe pieţele externe cu 0,5% ca în Germania şi nu cu 4,5%?
Din păcate efectele pe care le scontăm şi le-am comunicat s-au petrecut, sunt pe cale să se petreacă sau ne pun în continuare la risc: pierderi pe bursă, blocarea creditării, blocarea investiţiilor, pierderea încrederii investitorilor, creşterea dobânzilor, repoziţionarea investitorilor, downgrade al agenţiilor de rating, forțarea intrării în recesiune, etc. Au fost momente în care evităm invitaţiile presei pentru a nu adăuga şi noi o îngrijorare suplimentară la nivelul pieţelor. Paradoxal, a argumenta era în favoarea noastră dar se putea întoarce împotriva economiei prin percepţiile pieţelor. De aceea, la una dintre emisiunile la care am participat, am evitat răspunsul la întrebarea dacă intrăm în recesiune iritându-l pe jurnalistul pe care de altfel îl respect foarte mult cu răspunsul “noi avem povara înţelegerii” – ştiu, aș vrea să îţi spun, dar nu pot. În ceea ce priveşte comentariile legate de ideea că băncile nu plătesc impozit pe profit sau că pleacă din țară cu banii câștigați, lucrurile pot fi clarificate cu uşurinţă: aplicarea legii în cazul oricui nu plăteşte impozitul legal şi verificarea cifrelor care demonstrează ca în ultimii 10 ani băncile au adus peste 4 miliarde de euro capital nou în urma pierderilor suferite şi exigenţelor reglementării. De altfel, o taxare suplimentară pe bănci înseamnă reducerea posibilităţii de creştere a capitalului prin capitalizarea profitului şi deci a creşte creditarea.
S-a ajuns la o formă mai suportabilă a legii, care reduce din impactul negativ, de la o formă total dăunătoare pentru economie
În urma apariţiei ştirii că Agenţia de rating S&P va face downgrade la rating-ul României, am avut până la urmă trei întâlniri cu Ministerul de Finanţe şi s-a ajuns la o formă mai suportabilă a legii, care reduce din impactul negativ, de la o formă total dăunătoare pentru economie. Am arătat că totuși, comunitatea bancară consideră că este o formulă mult prea complexă, greu predictibilă, care va genera in continuare efecte negative asupra creditării si economiei și cea mai bună măsură este renunțarea la taxă. Dacă totuși costul politic va prima în fața costului economic și nu se va renunța, trebuie să se ia în considerare o plafonare a taxei la nivelul unui impozit pe profit și am explicat că plafonarea taxei la nivelul de 100% din profit nu poate fi înțeles din perspectivă economică. Am explicat că o taxare suplimentară pe bănci înseamnă reducerea posibilității de a crește capitalul prin capitalizarea profitului și deci se periclitează șansa oricărei creșteri a creditării peste creșterea PIB. Impunerea unor ținte administrative de către stat unei industrii, precum creșterea creditării și reducerea prețului nu este posibilă decât într-o economie centralizată și nu una de piață liberă. Rămâne valabil crezul nostru că nu poți crește creditarea taxând-o. Și astăzi susținem că reparația este una singură, renunțarea.
Pentru o țară cu investiții mai mari, pentru creditare mai mare și pentru costuri mai mici e nevoie de respingerea direcției în care merg unii politicieni și care cer ca în România rambursarea datoriei să fie opțională.
De multe ori, de-a lungul timpului și a celor 50 de legi, ni s-a reproșat că exagerăm, că de fapt “stăm bine” și investitorii vin în continuare. Dacă așa este, atunci cum de am ajuns la o intermediere financiară de 26% și cum de procentul românesc de 44,5% al stocului investițiilor străine directe din PIB se situează sub Ungaria cu 211%, Estonia 95%, Bulgaria 88,4%, Cehia 78,3%, etc.? Știm câți investitori au ales aceste țări în locul României? Eu cred ca tot ceea ce am semnalat din punct de vedere economic s-a întâmplat și se întâmplă.
Pentru o țară cu investiții mai mari, pentru creditare mai mare și pentru costuri mai mici e nevoie de respingerea direcției în care merg unii politicieni și care cer ca în România rambursarea datoriei să fie opțională. Avem nevoie ca materia de educație financiară din școli să fie obligatorie cât timp nici economia nu este opțională. Ne mărturisesc asta elevii și studenții cu care facem cursuri, profesorii de licee cu care desfășurăm module de training, cercetatorii în domeniul economic pe care îi premiem, întregul mediu academic, jurnaliștii, clienții noștri.
Este nevoie să fim chemați în comisiile economice din Parlament și pentru a fi întrebați: ce mai faceți, ce greutăți aveți, ce idei și ce propuneri aveți pentru o creditare mai bună sau mai ieftină?
Este nevoie să evităm costurile enorme pentru noi toți atât financiare cât și de încredere pierdută pe termen nedefinit, în care se poate ca o inițiativă legislativă să poată trece cu ușurință prin Parlament sub explicația: nu vă îngrijorați, oricum va fi trântită la Curtea Constituțională. Este nevoie să fim chemați în comisiile economice din Parlament și pentru a fi întrebați: ce mai faceți, ce greutăți aveți, ce idei și ce propuneri aveți pentru o creditare mai bună sau mai ieftină? Chiar dacă cerem asta peste tot, în 8 ani de când reprezint industria bancară acest lucru nu s-a întâmplat niciodată. Trimitem proiectele și propunerile noastre aproape fiecarui nou ministru. Nu numai noi întâmpinăm aceste probleme ci intreg mediul de afaceri. Dacă toate acestea se vor schimba, sunt sigur că vom gasi cheia pentru o economie orientată definitiv înspre creșterea bunăstarii românilor.
Încrederea rămâne puternic afectată și nu știm când și dacă timpul o va repara.
Bancherii sunt printre cei mai buni economiști pe care îi poți avea. Impredictibilitatea legislativă și razboiul cu piețele au redus tot timpul încrederea. Încrederea rămâne puternic afectată și nu știm când și dacă timpul o va repara. Dacă îmi permiteți o glumă: se spune că bancherii au memoria lungă. Un politician mi-a spus că această glumă sună a amenințare. Nici pe departe i-am răspuns. Suntem însă datori să ținem minte, pentru a evita greșelile pe care le-am făcut în trecut și pentru a nu periclita banii deponenților noștri, peste 70 miliarde de euro echivalent și capitalurile acționarilor noștri de peste 9 miliarde de euro. De aceea, va trebui să ținem minte și greșelile altora.
Pentru greșeli, băncile au plătit scump, unele bănci au dispărut, legile europene și toată această odisee legislativă românească ne-a costat scump. Cred că există însă o limită de unde nu mai contează cât ne costă pe noi, ci cât ne costă și ne poate costa pe noi toți. Industria bancară așteaptă vremuri mai bune și poate că va veni un timp când toată această tensiune nedorită se va consuma, iar faptul că rămânem principalul finanțator al României să fie privit cu respect. Finanțarea economiei României și economia României au nevoie de susținere, au nevoie de pace. Dacă nu, bucuroși le-om duce toate!
