Regula nu are excepţii: cine a intrat în Uniunea Europeană va adera şi la euro. Problema, deci, nu este dacă, ci când.
Există doar două derogări. Primele şi ultimele. Cele acordate Danemarcei şi Marii Britanii, înainte de a-i fi fost anticipată despărţirea de Uniunea Europeană. Lor li s-a îngăduit amânarea, nu exceptarea. Suedia însă, care nu se bucură de niciun fel de derogare, a decis singură, prin referendum, să fie o excepţie: îndeplineşte condiţiile, are poarta deschisă în Zona Euro, dar amână (încă!) aderarea.
Alte ţări, între care Bulgaria, Cehia, Polonia, România, Ungaria, sunt aşteptate în zona euro. Când vor fi pregătite. Experienţa ţărilor care au aderat deja le poate fi de folos. În sensul cel mai sănătos cu putinţă: pregătirea pas cu pas pentru a îndeplini toate criteriile.
BNR nu forţează amânarea
Banca Naţională, unde funcţionează de ani buni un Comitet Euro, la lucrările căruia sunt invitaţi – şi participă – specialişti din Ministerul Finanţelor, Ministerul Afacerilor Externe, Comisia Naţională de Prognoză şi Administraţia Prezidenţială, analizează amănunţit şi aprofundat experienţa ţărilor care au trecut cu bine prin acest proces. În toate cazurile, decizia s-a dovedit a fi politică, băncile centrale având cu deosebire doar un rol tehnic. În acest context, e absurdă afirmaţia vehiculată în spaţiul public: aceea că BNR ar forţa amânarea aderării la euro. Banca Naţională nu forţează amânarea şi nici n-ar putea s-o facă. Consideră însă – şi susţine acest punct de vedere – că istoria ar putea să ne-o ia înainte. Şi, la un moment dat, cum s-a întâmplat şi cu aderarea la Uniunea Europeană, să şi se deschidă poarta Zonei Euro într-o împrejurare favorabilă. Şi ar fi dramatic ca un astfel de moment să ne surprindă nepregătiţi.
O scurtă privire înapoi, în istoria recentă, ne va fi de ajutor. La începutul anului 2000, după perfectarea documentelor privind angajarea noastră în cursa aderării, România a bătut palma cu Comisia Europeană pentru o cursă de şapte ani. Trasând şi linia de sosire la 1 ianuarie 2007. Trei guverne de culori politice diferite, unul după altul, s-au angajat să ducă la bun sfârşit acest program. Şi chiar l-au dus la bun sfârşit. După 1 ianuarie 2007, deîndată ce aderarea la Uniunea Europeană a devenit fapt împlinit, am început din nou să măsurăm timpul. Am intrat atunci într-o altă cursă, tot pe termen mediu, cea a integrării europene.
Dar ce înseamnă, în cazul României, integrare europeană? Pe scurt, să adăugăm structurilor noastre europene, definite prin trei puncte cardinale, geografic, cultural şi juridic – căci am aderat deja –, pe cel de-al patrulea: economic. Nu mai putem evita nicicum cea de-a patra restructurare, în plan economic, dacă vrem ca societatea românească să devină sută la sută europeană prin conţinutul vieţii sale de zi cu zi.
Să nu cumpărăm iluzii
România are nevoi cu duiumul. Multe sunt urgente. Numai că nu poate fi întinsă atât de mult cât ne-am dori plapuma economiei, încât să acopere toate aceste nevoi, plus cheltuielile pe care le-ar antrena satisfacerea lor. Fiindcă n-am face altceva decât să cumpărăm ori să vindem iluzii. Dar nici nu mai avem vreme să amânăm valorificarea tuturor acelor resurse ce pot fi efectiv adunate din piaţa internă. O decizie înţeleaptă nu mai poate întârzia. Atât viaţa în Uniunea Europeană, cât şi nevoia aderării la euro presupun, pentru economia noastră, noi exigenţe calitative, noi constrângeri. Iar decizia înţeleaptă înseamnă grăbirea pregătirii pentru aderarea la euro.
Angajarea într-o cursă dură, de trecere la euro, e de natură să grăbească schimbarea aşteptată. Iar faptul că, în momentul de faţă, România nu mai are un orizont ferm conturat, legat de o dată precisă a aderării, îi alarmează pe mulţi. Deşi nici Polonia, nici Cehia, nici Ungaria şi nici Bulgaria nu mai au un calendar de aderare. Problema e una singură: oricând ar interveni aderarea, să nu ne surprindă nepregătiţi.
Noi, românii, ştim din proprie experienţă cât de mari pot fi necazurile aduse de forţarea timpului fără o pregătire temeinică. Chiar atunci când ne-au mânat cele mai bune intenţii. În anii ’90, la începutul lor, într-o industrie în care marile mize nu erau productivitatea, competitivitatea şi eficienţa, ci dezvoltarea cantitativă, supraefortul de a produce mai mult a cerut mai multe importuri, mai mulţi bani, un consum mai mare de capital fix. Plus înmulţirea obişnuitelor pierderi din cauza risipei şi modului învechit în care era organizată munca în întreprinderile noastre. Plus stocurile de produse finite. Toate aceste boli, ale căror focare se aflau în economia reală, au ridicat enorm preţul creşterii economice şi au stârnit vântul inflaţiei.
O lecţie utilă: istoria leului de după 1990
Viaţa ne-a arătat, totodată, în condiţiile economiei de piaţă, că leul a căpătat puteri nu prin forţarea neinspirată a timpului, ci ori de câte ori mişcările pentru întărirea lui au fost făcute în momentele potrivite, după ce au fost bine pregătite. Am pornit la drum, în decembrie ’89, cu un leu anemiat rău de tot. Din acest motiv, în primul rând, liberalizarea preţurilor a coincis cu explozia inflaţiei. Am avut nevoie, an de an, de tot mai mulţi lei ca să cumpărăm tot mai puţine mărfuri. Totodată, deprecierea leului pe piaţa valutară a alergat numai la galop. Nenumărate voci au deplâns „umilirea monedei naţionale” şi au vărsat un potop de critici împotriva Băncii Naţionale, pentru că a renunţat la cursul fix. Plângeau, aşadar, după minciuna cursului fix, fardat în birouri. Şi blamau adevărul spus de cursul liber determinat de piaţă. Dar cursul liber, oricât de dramatică i-a fost mişcarea ani la rând, a acoperit o bună parte din golul lăsat în economie de încetineala eficienţei şi a competitivităţii. România a evitat, în ’99, intrarea în încetare de plăţi tocmai pentru că rata de schimb flotantă şi-a jucat bine rolul. Şi pentru că paşii către convertibilitatea leului au fost bine calculaţi.
După ’90, leul a trecut prin trei faze de convertibilitate. Prima a fost în noiembrie ’91: au fost unificate cursurile de schimb valutar, fapt urmat de o convertibilitate limitată, internă, de cont curent. A doua fază a fost declanşată la începutul anului 1998: au fost tăiate cuvântul “limitată” şi cuvântul “internă”, rezultând o convertibilitate deplină de cont curent. Bocitoarele n-au scăpat mai ales momentul ’98, în plină expansiune a pieţei valutare, când a fost declarată convertibilitatea de cont curent a leului. Au prevestit atunci, cu lacrimi în ochi, că în câteva luni Banca Naţională îşi va pierde în totalitate rezerva de aur şi de valute. A fost tocmai invers: rezerva a ajuns la recorduri fără precedent în istoria ţării. Şi astfel, a fost posibilă trecerea la cea de-a treia fază, ultima, convertibilitatea totală, prin liberalizarea contului de capital. Fază care a împlinit, în 2006, programul de liberalizări ce a pregătit intrarea României în Uniunea Europeană.
Acum, deşi îndeplinim prima serie de criterii, cele de convergenţă nominală, nu îndeplinim alte două serii: criteriile de convergenţă reală şi cele de convergenţă a programelor de cultură financiar-bancară. Aşa că mai avem de muncă. Oricum, decizia de aderare nu va fi luată la Banca Naţională, ci în sfera politică. Şi, mai cu seamă, va fi luată de comun acord cu forurile Uniunii Europene. Oricând va interveni acest moment al aderării la euro, dacă ne va găsi nepregătiţi nu va fi deloc bine.
