Uniunea Bancară a fost răspunsul zonei euro la criza financiară din 2010. Pentru țările din zona euro, a devenit evident că stabilitatea sectorului bancar este crucială pentru bunul mers al economiei și al societății și că sistemele naționale de supraveghere au fost adesea inadecvate sau lipsite de independență. Prin urmare, au apărut riscuri sistemice și competiția la nivelul sectorului bancar a fost distorsionată, iar cei care ar fi trebuit să primească credite nu aveau acces la ele, ceea ce a afectat economia locală.
Așadar, Autoritatea Bancară Europeană (European Banking Authority – EBA) a creat un cadru unic de supraveghere (Supervisory Review and Evaluation Process – SREP) și Banca Centrală Europeană (BCE) a înființat o autoritate unică de supraveghere (Single supervisory mechanism – SSM) pentru toate băncile din zona euro și pentru subsidiarele lor. În cele din urmă, a înființat o autoritate unică de rezoluție (Single Resolution Board – SRB) și o schemă de garantare a depozitelor pentru a controla situațiile în care băncile nu-și mai pot îndeplini obligațiile, în vederea protejării intereselor contribuabililor.
Din 2014, SSM și SRB au pornit într-o misiune curajoasă și intruzivă de a revizui toate băncile de importanță sistemică din zona euro și de „actualiza” standardele de supraveghere, ceea ce a dus la conflicte destul de dese cu creditorii, auditorii, autoritățile naționale de supraveghere și guvernele. Rezultatul a fost un sector bancar în zona euro care acum se bucură de o mai bună capitalizare, de un portofoliu de credite mult mai sănătos și de capacitatea de a preveni viitoare crize. Pe lângă beneficiile evidente pentru economiile locale și pentru națiuni, Uniunea Bancară a îmbunătățit reputația întregului sector bancar în rândul investitorilor externi, al piețelor globale de capital și financiare, ceea ce a crescut profitabilitatea sectorului.
Uniunea Bancară permite țărilor din afara zonei euro să devină membre pe baza solicitării lor exprimate în mod voluntar. Așadar, de ce ar trebui România să ia în calcul în acest moment opțiunea de a solicita să devină membru?
Înainte de toate, este important ca România să aibă un loc la masa la care se hotărăște viitorul reglementării sectorului bancar european. Până acum, în calitatea sa de simplu observator, România a implementat reglementările europene în domeniul bancar, într-un mod nediferențiat. Brexit-ul a modificat felul în care țările din afara zonei euro influențează reglementările din sectorul bancar european.
Acesta este principalul motiv pentru care Suedia analizează varianta de a participa la Uniunea Bancară înainte de a adopta moneda euro. De ce să fii doar cel căruia i se aplică reglementările europene, când ai șansa de a le influența într-un mod de pe urma căruia poate beneficia economia ta și când le poți da băncilor tale oportunitatea de a participa la consultări similare împreună cu omologii lor? Aceasta ar trebui să fie tratată ca o chestiune de interes național, la fel cum România participă în mod direct la elaborarea legislației europene.
Mai mult, România ar avea șansa de a-și uniformiza sectorul bancar. Timp de mai bine de zece ani, piața bancară românească a fost dominată de jucători din zona euro, așadar a fost supravegheată în mod indirect de BCE și de autoritățile de supraveghere din Austria, Grecia, Italia și Franța. În ultimii câțiva ani, odată cu preluarea poziției de lider de piață de către Banca Transilvania, se observă o diferențiere între băncile din zona euro, supravegheate de BCE, și băncile cu acționari locali, supervizate de Banca Națională a României (BNR).
Deși reglementările privind sectorul bancar sunt uniforme la nivelul UE, apar tot mai des îngrijorări privind deciziile arbitrare în domeniu. În România, această diferențiere este mai evidentă decât oricând și ridică semne de întrebare cu privire la asigurarea unui climat concurențial corect. Indiferent dacă această abordare arbitrară este percepută ca favorizând băncile internaționale sau pe cele locale, rezultatul este același: scăderea interesului investitorilor față de sectorul bancar dintr-o țară care are o nevoie evidentă și un obiectiv clar de a spori gradul de intermediere financiară. Absența unei piețe de capital dezvoltate în România face ca împrumuturile bancare să fie principala sursă de finanțare pentru a asigura creșterea, așadar susținerea creditării este crucială.
Dacă România ar deveni membru al Uniunii Bancare, băncile de aici ar avea avantajele de care se bucură cele din zona euro. Un raport independent de supraveghere a unei bănci românești, care să nu ridice nicio umbră de tratament preferențial, este deseori folosit de piețele globale ca un prim pas într-un proces de due diligence. Dacă entitatea de supraveghere este percepută ca fiind independentă, riscul inerent este perceput ca fiind mai mic și, prin urmare, crește probabilitatea ca o bancă românească să aibă acces în condiții mai bune la capital și la piețe financiare internaționale.
Astfel, băncile românești și-ar putea asigura condiții de finanțare mai bune și noi investitori și, prin urmare, ar crește creditarea și ar penetra mai rapid o parte mai mare a economiei locale. Să luăm un exemplu real: care este acum apetitul investitorilor pentru o bancă grecească sau portugheză și care ar fi acesta, dacă băncile din aceste două țări nu ar fi supravegheate de BCE? Aceeași logică se aplică și în ceea ce privește capacitatea băncilor românești de a stabili colaborări cu bănci din alte țări sau de a consolida relații pe termen lung cu așa-numitele „bănci corespondente”.
În plus, deși Banca Centrală Europeană este un supervizor dur și intruziv, este și foarte experimentat și transparent. Își face publice în fiecare an prioritățile, ajutând jucătorii din domeniu să își stabilească strategiile prioritare. În același timp, își îndeplinește rolul de supraveghere în linie cu Supervisory Review and Evaluation Process, nepermițând devieri și asigurându-se că toate băncile sunt tratate în mod egal. Pe deasupra, BCE aplică regula proporționalității, făcând diferențierea între băncile de importanță sistemică și băncile mai puțin importante, și are o abordare bazată de risc, protejând băncile mai mici de supraveghere excesivă și răsplătind băncile care își gestionează foarte bine riscurile.
Însă cel mai mare beneficiu pentru contribuabilii români ar fi garantarea existenței unui sistem de supraveghere independent și adecvat. Una dintre principalele concluzii la nivelul țărilor UE în urma crizei financiare a fost că sistemul de supraveghere era deseori părtinitor, fie din cauza familiarității între bancă și supraveghetor, a acceptării status quo-ului, a intervențiilor politice sau uneori a corupției. Toate țările au avut scăpări în acest sens. Așadar, BCE a creat acest sistem de supraveghere bancară și a eliminat pe cât posibil riscurile menționate mai sus. Așa-numita Echipa Comună de Supraveghere (Joint Supervisory Team – JST) are în componență persoane care nu prezintă conflicte de interese și care folosesc instrumente și procese specifice pentru a-și exercita rolul. În plus, toți membrii echipei sunt foarte des înlocuiți, pentru a evita crearea unor relații apropiate între ei și o bancă. De asemenea, membrii echipei de supraveghere sunt verificați astfel încât să aibă relații de independență atât față de bănci, cât și față de debitori.
În concluzie, una dintre prioritățile strategice ale României este, fără îndoială, creșterea gradului de intermediere financiară ca mijloc de a sprijini dezvoltarea economiei reale, simultan cu asigurarea protecției consumatorilor și a plătitorilor de taxe. Uniunea Bancară a dovedit că poate avea rezultate foarte bune în acest sens. Având în vedere eficiența BNR în demersul de supraveghere, dată de istoricul exemplar, intrarea României în Uniunea Bancară ar fi însoțită de dezavantaje minime, iar beneficiile ar fi mari, în sensul obținerii unei poziții de influență în formularea cadrului de reglementare în UE.
Material de Dimitrios Goranitis, Partener servicii de risc şi reglementare, Deloitte România, și lider al serviciilor de consultanță dedicate sectorului financiar
