Este titlul unei carti aparute la sfarsitul anilor 90. Autorul, militar de cariera devenit apoi psiholog si scriitor, descrie un concept foarte interesant numit “vina colectiva”. Contextul cartii este dat de un accident regretabil intamplat deasupra zonei de excludere aeriana din nordul Irakului in 1994, in timpul primului razboi din Golf. Atunci, un avion american F16 a doborat doua elicoptere Black Hawk in care se afla echipajul si douazeci si sase de casti albastre, mare parte medici ai fortelor internationale. In timpul procesului care a durat mai multi ani, au fost revelate faptele care au condus la regretabila greseala. Aceste fapte au apartinut unui grup de mai mult de 50 de persoane atat din randurile NATO cat si ale ONU. Au fost analizate procedurile militare litera cu litera, si in final s-a ajustat o parte a acestora facandu-le si mai precise si in consecinta greu de aplicat. La un moment dat au fost gasiti fortat trei tapi ispasitori dar care dupa apel au fost achitati. Verdictul oficial a fost: “nu putem gasi un vinovat” insa adevaratul verdict informal a fost “vina colectiva, atat a fortelor armate cat si a celor ONU”.
In ultimele zile s-a acutizat problema generata de Ordonanta 50. Un anumit numar de clienti s-au coalizat in jurul unor avocati intreprinzatori, pregatiti sa se opuna in justitie intentiei bancilor de a remite debitorilor spre semnare acte aditionale care sa redefineasca referintele dobanzii in asa fel incat ele sa fie mai transparente si important: ratele finale sa ramana neatinse. Mai mult, aceasta disputa ce sta sa devina conflict alimenteaza sentimentele negative la adresa bancilor, vazute de unii ca fiind cel mai mare rau al economiei, niste camatari legali in costume, care au saracit clientii luand pielea de pe ei.
Revenind la Friendly Fire, cred ca intr-un fel asta a fost si simptomul general al relatiei banca-client din anii dinaintea crizei. Departe de a spune ca bancherii sunt o adunatura de ingerasi, cred ca avantul general al unei societati romanesti avide de consum proprietati si bunastare, impreuna cu criza mondiala – care am mai spus ca nu-i “a noastra” ci “a lor”, ne-au adus in ultimii doi ani in situatia unui “dezastru normal”. La mijlocul anilor 2000, odata cu aderarea la NATO si UE, bancile, in special cele straine cu resurse in exces au devenit extrem de indraznete. Mai facusera exercitiul asta cu ceva timp inainte in tari ca Grecia sau Portugalia si recent cu Polonia, Cehia si Ungaria. Si a mers. Daca a mers de atatea ori, de ce sa nu mai mearga o data? Si au pompat bani ieftini, mizand pe o crestere economica de lunga durata. Au sperat ca o data atins un nivel relativ de saturatie a pietei, cererea se va modera si se va genera o crestere mai rezonabila. Criza mondiala a venit pe neasteptate. Inghetarea finantarilor a declansat in cateva zile criza din-launtrulcrizei. Ce au facut bancile? Au respectat contractele si procedurile. Unele mai mult decat atat. S-au comportat ca si cand nu au fost parte din avantul comun al societatii. De trei ani, debitorii sufera si bancile fac bani.
De ce? Pentru ca ultimele sute de ani au consacrat bancherii ca o putere superioara. Si ultimii douazeci si cinci de ani, impreuna cu actionarii (multi dintre ei debitorii nemultumiti de astazi) au transformat comportamentul asta intr-o ferocitate capitalista fara prea multe scrupule care a parut foarte fireasca, bazandu-se pe concepte precum profitabilitate si crestere a valorii actionarilor. Reflexul asta se pastreaza si astazi. Cat timp exista putere, se folosesc de ea.
Degeaba recunosc eu acum ca in unele privinte ne-am inselat. Ca nu am vazut nevoia transformarii sistemului intr-un echilibru economico-social, responsabil si chiar ecologist. Nu era in norme. Evidenta zilnica a contributiei nemijlocite la bunastarea oamenilor, la indeplinirea dorintelor, la cresterea tarii, au fost coplesitoare. Doua dintre pacatele favorite ale diavolului: lacomia si mandria atat ale clientilor cat si ale bancherilor ne-au dus acolo. In “dezastrul normal”. Asta cred ca este “vina colectiva” a societatii. Exista si un numar de clienti si bancheri prudenti insa prea putini ca sa fi putut face diferenta. Vantul din spate a fost atat de puternic incat am uitat sa mai si carmim. Si am ajuns in ochiul furtunii.
Ce-a fost a fost. Sa nu-ti recunosti vina si sa te porti ca si cum nici ceapa n-ai mancat, nici gura nu-ti miroase, e pacat. Atat pentru bancheri cat si pentru debitori. Sa dezgropi mortii sperand ca mai gasesti vreun dinte de aur, la fel. Din conflictul clientilor cu bancile o sa castige cel mai mult avocatii. Si e din nou pacat. Insa fiecare trebuie sa faca ce trebuie sa faca. Incepand de acum, dobanda fixa trebuie sa fie fixa, cea variabila trebuie sa ramana variabila si transparenta, iar marja sa ramana marja. Orice confuzie intre ele duce la nedreptati. Cu totii ne-am luat riscuri: clienti si bancheri. Trebuie sa ni le asumam. Si de acum, trebuie sa ne schimbam cu totii.
Lasand clientii deoparte, in conditiile in care suferinta de acum i-a invatat pe multi dintre ei lectia lacomiei, ajungem la bancheri. Problema e ca mai nimic nu pare sa se fi schimbat intre timp. Si cum ar putea sa se schimbe cand bancile si bancherii sunt aceiasi. Vor sa se achite de sarcinile de serviciu cat mai bine si vor sa isi ia in continuare salariile. Si ei sunt oameni. De aceea cred ce schimbarea poate veni dintr-un singur loc. De la regulatori. Numai ei pot transforma sistemul. Vor sti cum? Vor putea oare?
Ionut Patrahau
ionut.patrahau@virtualmanagement.ro
