Deseori judecam oamenii de langa noi. Pe cei apropiati ii judecam mai aspru decat pe straini pentru simplul motiv ca ne e usor sa ne raportam la ei. Sunt repere la indemana. Ii judecam pentru defectele lor, pentru felul in care se poarta uneori, pentru solutiile pe care le gasesc pentru a scapa de necazuri. Foarte rar ii apreciem pentru calitatile lor si chiar mai rar decat atat le-o spunem direct. Si asta in pofida faptului ca lucrurile bune, chiar si putine fiind, atitudinea sau pozitia luata la un moment dat ne lumineaza vietile, ne incalzesc inimile si ne ajuta sa speram mai departe. Spunea cineva ca este mult mai usor si folositor sa apreciezi partile bune ale unui om decat sa incerci sa-i corectezi greselile si defectele. Defectele sunt inradacinate in noi. Provin din copilarie si de mai departe. Din generatii inaintea noastra. Fara un motiv foarte puternic nu ne putem lupta cu ele si din pacate nici cu motive bune nu reusim de cele mai multe ori. Pe de alta parte, nimeni nu o poate face pentru noi. Lupta cu defectele e responsabilitatea noastra exclusiva. Raman calitatile. Partile bune. Ele sunt in fiinta noastra. Sunt divine, indestructibile si singurele capabile sa ne hraneasca sufletele cu adevarat. Cand ies la iveala ne innobileaza si impart bunatate in jurul lor, transmit liniste si candoare celorlalti. Si, ce credeti? Ne alimenteaza puterea de a ne lupta cu defectele. Asa se inchide uneori cercul.
Imi amintesc cunostinte si persoane dragi. Oameni despre care nu mai stiu nimic de 15-20 de ani dar care imi sunt raze de lumina atunci cand ma gandesc la ei. In contextul de mai sus imi vine in minte Mărin Cocârcă. Fost coleg de echipa la Sportul Studentesc. Ne-am intalnit meteoric fara sa petrecem timp impreuna mai mult de un an. Se transferase la facultatea de constructii din Bucuresti cu dificultate, fiind de fapt exmatriculat de la Petrosani. A aruncat un profesor pe geam de la etajul 1. Nu i-a suportat ironiile. Pacatul profesorului era ca nu-i placeau rugbistii. I se pareau niste brute favorizate in facultate pentru statutul lor preferential. Profesorul si-a rupt numai o mana insa senatul facultatii nu a putut tolera un astfel de precedent. Au votat impotriva numai cei ce predau in clasele de la parter. Mărin devenea intr-adevar o bruta, dar numai atunci cand bea. In primul an de facultate, trecand pe sub geamurile unui camin, a primit o sticla de plastic in cap. Afumat fiind a cerut vinovatului sa iasa la geam dar in schimb a primit o injuratura. A spart usile tuturor camerelor din camin. A scos toti studentii afara, i-a incolonat in plutoane, i-a numit pe cativa dintre ei ofiteri si au marsaluit noaptea pana la gara ca sa bea cu totii apa din cismeaua de pe peron. Nimeni nu a incercat sa se opuna. Era ca un taur. Nascut in Leordina, o comuna mandra din Maramures, cu un tata gospodar si ţiitor de craşmă. L-am inteles dupa ce intorcandu-ne de la un meci cu Baia Mare am facut un popas la el in sat. Nu am pomenit niciodata atata mandrie in sens pozitiv si atata ospitalitate. S-a imbatat toata echipa fara exceptie, inclusiv soferul autocarului. Beat sau treaz insa, Mărin nu avea frica de nimic. S-ar fi arucat in foc pentru un prieten si il banuiesc ca ar fi facut-o si pentru un strain. Niciodata nu mi-a fost teama in vreun meci cu el langa mine. Indiferent ca am jucat cu Dinamo care arau terenul cu noi sau la Barlad unde moldovenii faceau galerie echipei favorite batand cu bare din fier beton in gardul stadionului. Pentru cei care nu l-au cunoscut cu adevarat, Mărin e o bruta. Pentru mine ramane cel mai curajos om pe care l-am cunoscut. As vrea sa am macar un sfert din curajul lui. A inspirat si a ajutat zeci de oameni pe care ii cunosc eu si Dumnezeu stie pe cati altii. Asa era el.
Tot in facultate l-am cunoscut pe Gigioacă. Hot de meserie. Venea uneori in locul in care mai stateam la un şpriţ cu prietenii. Un copil blond cu ochi albastri, cu o figura angelica. Nu privea niciodata pe nimeni si ai fi putut jura ca este cel mai rusinos baiat pe care l-ai cunoscut. Poate si era. Nu stiu cum ajunsese hot si nu stiu nici cum, cu infatisarea lui, putea sa organizeze si sa stapaneasca o banda de golani adevarati. La un moment dat am aflat. Era cel mai corect hot dintre toti ceilalti. Isi tinea intotdeauna promisiunile, lucru rar in bransa lor. Trebuie sa fi avut un destin teribil acel copil, dar intr-un fel l-am admirat foarte mult pentru felul in care reusise sa isi creeze o reputatie atat de rara si inexplicabila printre ceilalti hoti. Sa-si tina cuvantul: indiferent de consecinte. La un moment dat a disparut doi ani. A fost parat de altul si si-a ispasit pedeapsa fara sa sufle o vorba despre ceilalti. Cand a iesit era si mai respectat decat inainte. Mi-a vorbit o singura data. S-a apropiat sfios si cu ochii in pamant mi-a spus ca are o problema urgenta si ma roaga daca pot sa-l imprumut cu 100 de dolari. Mi-a mai spus ca imi lasa in schimb un aparat video nou care ramane al meu daca nu-mi inapoiaza banii in trei zile. I-am raspuns ca il ajut dar ca nu am nevoie de garantie, insa nu a acceptat. Mi-a lasat aparatul pe masa si a plecat. A fost ultima oara cand l-am vazut. Trebuia sa-mi fi dat seama de pe atunci ca nu sunt bun de bancher. Cinci ani mai tarziu, mi s-a spart apartamentul. Singurul lucru care a disparut a fost aparatul video de la Gigioacă. Imi place sa cred ca a fost chiar el. Ca sa nu-mi para rau. Pentru multi Gigioacă a fost un hot nenorocit. Pentru mine ramane un hot cu onoare. M-a invatat ca atunci cand viata te arunca intr-un loc care nu-ti face cinste, inconjurat de oameni cu principii flexibile, ramane intotdeauna loc pentru onoare si respect atata timp cat esti sau ai fost unul dintre ei.
Ar mai fi si Nae. Fiu de colonel, crescut de bunici, a ramas intotdeauna un copil. Nae are o definitie foarte personala a responsabilitatii. Ramas o data la mine pana tarziu, a plecat spre casa noaptea pe la doua. Desi locuia la 500 de metri de blocul meu, nu a ajuns acasa decat pe la 11 dimineata, reusind sa isi panicheze serios familia. Nu stiam ce se intamplase cu el insa eu nu m-am panicat. Il cunosteam prea bine. Cand a aparut a explicat tuturor vesel ca plecand de la mine s-a oprit sa-si ia tigari de la chioscul non-stop din colt. Acolo a vazut ca vanzatorul sta trist cu o tabla de sah in fata incercand sa joace singur. I s-a facut mila si a jucat cu el pana a doua zi cand vanzatorul si-a terminat tura. Cativa ani mai tarziu, avand nevasta si copil, a plecat fara sa spuna nimanui in America pentru a-si ajuta un prieten arhitect sa toarne cea mai mare statuie de bronz dintr-o singura bucata din lume. Un Jaguar, in fata stadionului celor de la Jaguars. A lipsit un an si apoi s-a intors. Insa Nae, a ajutat si a salvat sute de persoane. Lucreaza in sanatate si e prieten cu o gramada de profesori, doctori si conferentiari. A mers la spitale cu oameni pe care nu-i cunostea dar ii fusesera trimisi de prietenul vreunui prieten fara sa ceara vreodata ceva in schimb. Nici macar recunostinta. Pentru Nae, sa ii ajuti pe altii este un lucru natural. Singurul lucru natural care exista. Si ii vezi asta in privirea senina si copilareasca. Pentru unii e cea mai iresponsabila si imatura fiinta. Pentru mine e modelul de altruism. Asa ciudat, in felul lui.
Am lucrat 10 ani in doua banci. Am intalnit un alt bancher de care m-am indragostit si iubindu-l m-am schimbat. Ea m-a facut sa vad lucrurile cu sufletul. Atat cat poate sa o faca un bancher, nascut la Topraisar, facand mai mult sport decat carte, cam superficial insa deosebit de norocos. Povestea asta nu o spun, pentru ca nu incape pe internet. Nici ea si nici recunostinta mea. Ce vreau sa spun insa este ca meseria asta este dificila. Si nu atat pentru minte cat pentru suflet. Jongleriile cu bani iti cam atrofiaza sentimentele. Cu cat ii invarti mai mult si le intelegi puterea, cu atat incepi sa le-o imprumuti pentru tine. Si cu cat mergi mai sus si mai departe, cu atat aceasta impresie creste fiind cultivata de cei din jur. Subalterni, colegi, sefi si cunostinte. Intri intr-o obisnuinta care, pe nesimtite, te patrunde din ce in ce mai mult pana cand ajunge sa-ti cotropeasca sufletul. Si uite asa, mai multi bancheri la un loc formeaza o banca si mai multe banci formeaza un sistem bancar. Apoi se creeaza o anumita psihoza a clientilor impotriva oamenilor care lucreaza acolo. Cei 10%-20% care au probleme ii coplesesc vocal pe ceilalti 80% care acum au casele, masinile si afacerile pe care si le-au dorit. Cei napastuiti vad partile rele iar ceilalti sunt cel mult neutri. Nimeni nu mai apreciaza astazi lucrurile bune care s-au intamplat in anii dinaintea crizei. Am prieteni buni care lucreaza in banca. Vreau sa va incurajez. Sa intelegeti ce se intampla, sa fiti si mandri si totodata critici cu voi insiva si sa incercati sa va schimbati. Cel mai mult insa, vreau sa va sfatuiesc sa va cautati sufletele. Si daca le-ati gasit sau daca nu le-ati ratacit niciodata, lasati-le sa iasa la lumina. Sa-si faca treaba pentru care au aparut pe Terra. Stiu ca exista mult potential pozitiv nefolosit. Nu stiu daca o sa deveniti bancheri mai buni, dar stiu ca e posibil sa imprastiati in jur niste lumina. Si, cine stie?
Ionut Patrahau
ionut.patrahau@virtualmanagement.ro
