A fost publicată de curând o nouă reglementare a Băncii Naționale cu privire la limitele maxime ale gradului de îndatorare pentru persoanele fizice, cu aplicare de la 1 ianuarie 2019. Subiectul a stârnit destule pasiuni și uneori abordările au fost mai degrabă pasionale decât raționale. Fie-mi îngăduit să îmi prezint, în cele ce urmează, punctul de vedere pe această temă.
Măsura adoptată de Consiliul de Administrație al Băncii Naționale vizează limitarea nivelului maxim al ratei lunare care poate fi plătită de un debitor la bancă, concomitent cu simplificarea procedurilor urmate pentru determinarea acestui grad maxim. Nivelurile stabilite de BNR sunt de 40 la sută pentru creditele în lei, precum și pentru cele în valută în cazul debitorilor care obțin veniturile în valută, și de 20 la sută pentru creditele în valută acordate persoanelor care nu sunt acoperite la riscuri valutare. Pentru primul credit obținut de o persoană în vederea achiziționării unei locuințe, aceste limite se majorează cu 5 puncte procentuale.
Concomitent cu aceste plafoane, sunt eliminate toate elementele suplimentare care limitau pentru un motiv sau altul gradul de îndatorare maxim admisibil, stabilit de fiecare bancă în parte. Astfel nu se mai calculează cheltuielile de subzistență, nici șocuri pe dobândă, pe curs valutar, pe venit – care erau diferite de la o bancă la alta, astfel încât era foarte dificil, pentru un client, să poată calcula cât are să fie în final suma maximă pe care o poate împrumuta de la o bancă.
Dacă facem o comparație cu nivelul maxim de îndatorare dinaintea acestei reglementări, diferențele nu sunt foarte mari, ba chiar, în cazul familiilor care au copii în întreținere, rata lunară ar putea fi chiar mai mare de la 1 ianurie 2019. Pe ansamblu, aș spune că impactul reglementării va fi mai degrabă unul emoțional decât real.
Se poate pune întrebarea atunci de ce a fost nevoie de această reglementare. Aici răspunsul simplu ar fi acela că exuberanța din perioade de creștere susținută a economiei ar trebui să fie temperată, atât pentru debitori, cât și pentru creditori. Merită să ne reamintim în acest sens ce s-a întâmplat la criza de acum 10 ani. România cunoscuse o perioadă de avânt fără precedent, începând din anul 2000, care a fost alimentată prin toate canalele posibile: pe plan intern de reducerea inflației, consecutivă unei atenuări a dezechilibrelor structurale din economie, de creșterea investițiilor și a salariilor, iar în partea finală a perioadei, de creșterea deficitului public până la niveluri cu totul nesustenabile. Pe plan extern, aderarea la NATO și apoi la Uniunea Europeană au mărit puternic încrederea investitorilor, care au generat influxuri masive de valută, ceea ce a alimentat consumul și totodată aprecierea leului dincolo de nivelurile sustenabile economic. În aceste împrejurări, creditul bancar a contribuit la rândul său printr-o expansiune fără precedent la creșterea consumului.
Este interesant de semnalat că, încă din februarie 2004, BNR introdusese plafoane la nivelul ratei la credit raportată la venituri (maximum 30% pentru credite de consum și 35% pentru credite ipotecare), precum și un plafon al creditului ipotecar raportat la valoarea imobilului (maximum 75%), cu obiectivul declarat de a mai calma exuberanța creditorilor și a debitorilor, cu efect în temperarea expansiunii creditului. Până în 2006 au mai fost introduse și alte măsuri cu caracter prudențial, cum ar fi limitarea expunerilor băncilor la riscul valutar, în condițiile în care creditele în valută aveau o pondere foarte ridicată în total. Aceste măsuri au avut, totuși, un impact limitat, în fața exuberanței pieței. Mai mult decât atât, opinia prevalentă în Europa la momentul respectiv era că asemenea măsuri au caracter administrativ; drept urmare, aderarea la Uniunea Europeană a obligat Banca Națională să le abandoneze, lăsând eventuala lor menținere la latitudinea fiecărei bănci în parte. Abia după criza declanșată în toamna anului 2008 a fost acceptată la nivel internațional utilitatea introducerii unor limitări ale expansiunii creditelor, care a primit eticheta (corectă, după părerea mea) de ”măsură macroprudențială”.
Ce lecție desprindem de aici? În perioade de avânt, atât cetățenii, cât și băncile au tendința de a se comporta ca și cum nu ar mai veni vreodată vreo criză. Acest comportament, în mod natural pro-ciclic, nu face în realitate decât să mărească riscurile în momentul în care criza are loc și poate contribui la amplificarea efectelor acesteia. De aceea, este de dorit ca limitarea exuberanței să se producă înainte de reducerea motoarelor economiei, tocmai în scopul de a se evita transformarea reducerii ratelor de creștere economică într-o recesiune adevărată.
Așa cum a fost ea concepută, măsura adoptată de BNR de limitare a ratelor plătite la bănci nu va reduce semnificativ tendința de creștere a creditării din sistemul bancar, dar va contribui la limitarea riscurilor pentru persoanele cele mai vulnerabile și, implicit, pentru sistemul bancar. Este posibil ca la început să apară nemulțumiri, atât din partea băncilor – pentru că o parte din business este oprită ca urmare a reglementării – cât, mai ales, din partea potențialilor beneficiari cu venituri mai mici decât aspirațiile. În timp, însă, ambele categorii vor avea de câștigat: băncile, pentru că vor avea credite neperformante mai reduse; clienții potențiali, pentru că nu vor rămâne fără bunuri cumpărate pe care nu le pot plăti.
Nu pot să închei înainte de a reliefa și un alt aspect: băncile au un apetit la risc diferit de la una la alta. Totuși, când o bancă relaxează condițiile de creditare pentru a mări cota sa de piață, ea exercită indirect o presiune asupra celorlalte bănci să adapteze propria lor ofertă. Din aproape în aproape, se ajunge la faimosul „credit doar cu buletinul” care a făcut atâtea victime după 2008. Noua reglementare a BNR limitează întrucâtva posibilitatea ca băncile să adopte modele de creditare prea riscante, care se pot întoarce și împotriva clienților, și a băncilor.
Până la urmă, ne întoarcem la răspunsul pe care Ion I.C. Brătianu l-a dat când a fost întrebat ce poate aduce în politică un inginer: „Măsura, domnilor, măsura!”.
